Ma intristez de fiecare data cand vad cazul unui copil suferind de ceva mult prea grav ca sa imi pot imagina cum e acea suferinta. Cancer, SIDA, vreun alt sindrom sau maladie din cele existente... Inghit in sec, mi se face pielea de gaina... parca simt si acum... si ma trece un fior rece pe sirea spinarii. In acelasi timp, ma uit in sus si spun un "multumesc", simtind brusc o motivatie mai mare pentru a face tot ce aveam de facut, simt ca pot, simt ca am parca o putere mai mare decat inainte, parca dorind sa compensez astfel cumva pentru acel biet copil.
Sambata seara, inainte ca jucatorii Barcelonei să iasa pe teren pentru a-i infrunta pe cei de la Real Madrid in "El Classico", Josep Guardiola, antrenorul catalanilor, i-a strans pe toti langa un televizor. Le-a pus cateva secvente dintr-un DVD cu un copil bolnav de cancer in faza terminala. Copilul, suporter al Barcelonei, isi manisfesta una din ultimele dorinte: nu vroia sa moara inainte sa ii vada pe favoritii lui castigand in meciul cu rivalii madrileni.
Jucatorii Barcelonei, vazand acel mesaj emotionant, si-au dat seama ca nu aveau cum sa nu castige in seara aceea, chiar daca n-ar mai fi contat nici onoarea de a castiga derby-ul, nici primele pentru victorie, ci doar incercarea de a-i indeplini dorinta micului suporter. Mai mult, se spune ca Samuel Eto'o, golgheterul catalanilor, ar fi plans in momentul intrarii pe teren, el insusi avand un copil de varsta celui in suferinta. De aceea si-a dorit atat de mult sa bata el lovitura de pedeapsa din minutul 70, de aceea s-a bucurat atat de mult dupa ce a marcat golul de 1-0 cu 7 minute inainte de final.
Scor final: 2-0 pentru Barcelona, 96000 de mii de spectatori de pe Camp Nou in culmea fericirii, milioane de fani blau-grana din intreaga lume imbratisandu-se dupa victorie, insa si macar o seara de bucurie nepretuita pentru un mic baietel aflat pe patul unui spital din Spania, macar un zambet adus pe fata lui si o tresarire in sufletul lui de copil. Cat de simple pot fi lucrurile...
16 dec. 2008
11 dec. 2008
Nevoi personale
Sunt doua perspective din care e privita relatia suporter-echipa favorita. Prima tine de sustinerea, uneori neconditionata, pe care i-o ofera suporterul echipei lui de suflet: impreuna si la bine si la rau, cantece si coregrafii care mai de care, prezenta activa la meciuri indiferent de vreme.
Cea de-a doua perspectiva se refera la ce primeste suporterul obisnuit din partea echipei sale. Iar aici ma refer la acea mandrie, acea satisfactie pe care ti-o da o mare performanta a celor pe care ii sustii sau macar etalarea unui joc frumos, cu elemente spectaculare, care sa te faca sa spui ca a meritat sa stai doua ore si sa te uiti la meciul respectiv.
Pentru suporterii Stelei, cea de-a doua perspectiva a lipsit aproape in totalitate in ultima perioada. E foarte trist sa treci ca fan printr-o astfel de perioada. Din 15 meciuri sa castige doar unul, insa si pe ala chinuit, ca sa nu mai aduc in discutie nivelul extrem de scazut la care se prezenta echipa ca joc (daca nivelul marii e considerat drept punct de reper, atunci in cazul de fata jocul ar fi cu cateva sute de metri sub nivelul marii), ca idee generala de abordare a partidei sau ca dorinta personala a jucatorilor de a face ceva remarcabil in fata adversarilor...
Are si suporterul obisnuit unele nevoi psihologice pe care vrea sa si le satisfaca prin prezenta la meciuri, fie in tribuna fie la televizor, avand acea speranta ca echipa poate face ceva frumos acolo si ca el, ca suporter, poate sa se bucure de reusita favoritilor. Dupa meciul de aseara am simtit ca a murit si speranta respectiva, ca ea nu mai exista, nu o mai simt acum...
Dupa un moment atat de jos in starea afectiva a suporterului (care pe unii i-a marcat mai mult sau mai puternic decat pe altii, si de aceea au ajuns sa provoace diverse deranjuri si sa caute scandal), nu poate urma decat ceva care sa urce, ceva de bine. Insa nu e obligatoriu ca acea crestere sa fie imediata. Totusi, sa dea Domnul ca momentul acela sa nu vina peste 5 sau 10 ani si ca acele persoane care se ocupa de echipa sa aiba momentele de inspiratie si flerul atat de necesar pentru a face reale asteptarile fanilor fata de echipa lor. Plus mai multa munca decat pana acum...
Cea de-a doua perspectiva se refera la ce primeste suporterul obisnuit din partea echipei sale. Iar aici ma refer la acea mandrie, acea satisfactie pe care ti-o da o mare performanta a celor pe care ii sustii sau macar etalarea unui joc frumos, cu elemente spectaculare, care sa te faca sa spui ca a meritat sa stai doua ore si sa te uiti la meciul respectiv.
Pentru suporterii Stelei, cea de-a doua perspectiva a lipsit aproape in totalitate in ultima perioada. E foarte trist sa treci ca fan printr-o astfel de perioada. Din 15 meciuri sa castige doar unul, insa si pe ala chinuit, ca sa nu mai aduc in discutie nivelul extrem de scazut la care se prezenta echipa ca joc (daca nivelul marii e considerat drept punct de reper, atunci in cazul de fata jocul ar fi cu cateva sute de metri sub nivelul marii), ca idee generala de abordare a partidei sau ca dorinta personala a jucatorilor de a face ceva remarcabil in fata adversarilor...
Are si suporterul obisnuit unele nevoi psihologice pe care vrea sa si le satisfaca prin prezenta la meciuri, fie in tribuna fie la televizor, avand acea speranta ca echipa poate face ceva frumos acolo si ca el, ca suporter, poate sa se bucure de reusita favoritilor. Dupa meciul de aseara am simtit ca a murit si speranta respectiva, ca ea nu mai exista, nu o mai simt acum...
Dupa un moment atat de jos in starea afectiva a suporterului (care pe unii i-a marcat mai mult sau mai puternic decat pe altii, si de aceea au ajuns sa provoace diverse deranjuri si sa caute scandal), nu poate urma decat ceva care sa urce, ceva de bine. Insa nu e obligatoriu ca acea crestere sa fie imediata. Totusi, sa dea Domnul ca momentul acela sa nu vina peste 5 sau 10 ani si ca acele persoane care se ocupa de echipa sa aiba momentele de inspiratie si flerul atat de necesar pentru a face reale asteptarile fanilor fata de echipa lor. Plus mai multa munca decat pana acum...
30 nov. 2008
Cristiano Ronaldo si Balonul de Aur
De ce Cristiano Ronaldo merita acum Balonul de Aur? De ce, daca nu se va schimba ca abordare in joc, nu va ramane totusi printre marile figuri ale fotbalului peste ani?
La linkul de mai jos gasiti un editorial de pe goal.com, care explica poate cel mai bine motivele pentru raspunsurile la intrebarile de dinainte:
http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2008/11/29/987937/ballon-dor-big-game-flop-ronaldo-may-never-be-an-all-time-great
La linkul de mai jos gasiti un editorial de pe goal.com, care explica poate cel mai bine motivele pentru raspunsurile la intrebarile de dinainte:
http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2008/11/29/987937/ballon-dor-big-game-flop-ronaldo-may-never-be-an-all-time-great
Meciul de vis
Fiecare poate sa defineasca meciul de vis in modul in care ii pofteste inima. Sau in functie de ce asteapta de la meciul respectiv. Sau poate, de ce nu, in functie de spiritul estetic pe care il are acea persoana.
Daca as fi avut niste puteri magice, as fi putut crea ieri meciul acela de vis de care spuneam. In fine, cel putin o varianta a lui, insa una foarte apropiata de adevar. Cum anume? Sa fii combinat prima repriza de la Fenerbahce - Besiktas cu repriza secunda din Wigan - West Bromwich Albion, amestec care sa fie asezonat cu debuturile de reprize din Getafe - Real Madrid. Si am fi avut un meci pur si simplu fabulos.
Am vazut o prima repriza extraordinara in derby-ul din Istanbul, cu o desfasurare de evenimente care te tinea in priza in fiecare moment: inceput puternic al vulturilor, urmat de revenire a gazdelor si gol in minutul 11, apoi din nou schimbare de macaz + 2 actiuni foarte periculoase ale lui Besiktas, urmate de golul egalarii din minutul 22, dar si de un al doilea gol anulat corect pentru offside, pentru ca imediat dupa aceea Fener sa treaca in avantaj. Si tot asa pana la finalul celor 45 de minute, mai putin goluri, insa cu un cartonas rosu acordat oaspetilor.
Daca puteam pune repriza aceasta langa repriza secunda a confruntarii de pe JJB Stadium din Wigan... Dupa niste prime 45 de minute aride, cei 22 de jucatori si-au dat drumul. 2 goluri venite din nesigurante ale apararilor adverse, prima data pentru West Brom, apoi pentru Latics (cu o executie acrobatica, pe spate, a lui Camara), plus o multime de ocazii in care atacantii fiecarei echipe i-au facut mari pe portarii adversi, in special pe Kirkand de la gazde (de ce nu il convoaca Capello la nationala oare?). In unele momente nu treceau mai mult de 2 minute de la o faza importanta la alta. Ma intreb cum isi trageau sufletul jucatorii dupa un asa ritm. Si, asa cum orice meci captivant se respecta, golul victoriei a venit pentru Wigan pe final, in minutul 87 mai precis.
Avand deja amestecul facut, mai adaugam si primele 2-3 minute din fiecare repriza a meciului disputat aseara in suburbiile Madridului, in care marele Real a fost pus la colt de Getafe. Coechipierii lui Contra le-au aratat galacticilor cum trebuie sa incepi o partida, marcand dupa 2 minute de la venirea de la cabine in ambele reprize, nelasandu-le mai apoi sanse sa revina in joc.
Scorul final al meciului de vis, daca e sa luam ca atare statutul de echipe gazde si oaspete? 6-2, plus un eliminat la echipa vizitatoare. Insa o multime de goluri si, foarte important, cateva zeci de mii de spectatori care au contribuit si ei la spectacolul de gala cum au stiut ei mai bine. Traiasca spectacolul!
Daca as fi avut niste puteri magice, as fi putut crea ieri meciul acela de vis de care spuneam. In fine, cel putin o varianta a lui, insa una foarte apropiata de adevar. Cum anume? Sa fii combinat prima repriza de la Fenerbahce - Besiktas cu repriza secunda din Wigan - West Bromwich Albion, amestec care sa fie asezonat cu debuturile de reprize din Getafe - Real Madrid. Si am fi avut un meci pur si simplu fabulos.
Am vazut o prima repriza extraordinara in derby-ul din Istanbul, cu o desfasurare de evenimente care te tinea in priza in fiecare moment: inceput puternic al vulturilor, urmat de revenire a gazdelor si gol in minutul 11, apoi din nou schimbare de macaz + 2 actiuni foarte periculoase ale lui Besiktas, urmate de golul egalarii din minutul 22, dar si de un al doilea gol anulat corect pentru offside, pentru ca imediat dupa aceea Fener sa treaca in avantaj. Si tot asa pana la finalul celor 45 de minute, mai putin goluri, insa cu un cartonas rosu acordat oaspetilor.
Daca puteam pune repriza aceasta langa repriza secunda a confruntarii de pe JJB Stadium din Wigan... Dupa niste prime 45 de minute aride, cei 22 de jucatori si-au dat drumul. 2 goluri venite din nesigurante ale apararilor adverse, prima data pentru West Brom, apoi pentru Latics (cu o executie acrobatica, pe spate, a lui Camara), plus o multime de ocazii in care atacantii fiecarei echipe i-au facut mari pe portarii adversi, in special pe Kirkand de la gazde (de ce nu il convoaca Capello la nationala oare?). In unele momente nu treceau mai mult de 2 minute de la o faza importanta la alta. Ma intreb cum isi trageau sufletul jucatorii dupa un asa ritm. Si, asa cum orice meci captivant se respecta, golul victoriei a venit pentru Wigan pe final, in minutul 87 mai precis.
Avand deja amestecul facut, mai adaugam si primele 2-3 minute din fiecare repriza a meciului disputat aseara in suburbiile Madridului, in care marele Real a fost pus la colt de Getafe. Coechipierii lui Contra le-au aratat galacticilor cum trebuie sa incepi o partida, marcand dupa 2 minute de la venirea de la cabine in ambele reprize, nelasandu-le mai apoi sanse sa revina in joc.
Scorul final al meciului de vis, daca e sa luam ca atare statutul de echipe gazde si oaspete? 6-2, plus un eliminat la echipa vizitatoare. Insa o multime de goluri si, foarte important, cateva zeci de mii de spectatori care au contribuit si ei la spectacolul de gala cum au stiut ei mai bine. Traiasca spectacolul!
28 nov. 2008
Un top 10 al accidentarilor stupide din sport
Am dat ieri peste un articol pe eurosport.yahoo.com. Mi-a produs zambete, gandidu-ma la frustarea oamenilor astora legata de acel moment de stupiditate, neatentie sau lipsa de inspiratie, sau, mai bine zis, imaginandu-mi ce fete au facut cand si-au dat seama de ce tocmai reusisera. Articolul il gasiti aici:
http://eurosport.yahoo.com/27112008/58/top-10-bizarre-sporting-injuries.html
Pe langa cele 10 care apar acolo, plus cele de la comentarii, mi-au mai venit in minte 3 situatii din fotbal, la fel de "briliante" pentru cei implicati.
Santiago Canizares, portarul Valenciei de atunci, a pierdut convocarea la Cupa Mondiala din 2002 din Korea si Japonia in urma unei accidentari la tendon. Cum s-a intamplat asta? Cu cateva zile inainte de plecarea in Asia, iesind din cabina de dus, a alunecat si a lovit in cazatura un suport pe care era o sticluta cu aftershave. Ei bine, sticluta aceea s-a spart intr-o gramda de cioburi imediat ce a atins gresia, cauzandu-i lui Canizares multe taieturi, inclusiv unele mai adanci care i-au afectat unele tendoane. Pa pa turneu final.
Un alt "norocos", care de data asta a reusit sa ajunga la destinatia la care Canizares nu a putut sa o bifeze, e Emerson, mijlocasul defensiv brazilian. Totusi, la unul din ultimele antrenamente inainte de debutul competitiei, in timpul unui meci scoala, se hotaraste sa intre in poarta putin. La scurt timp, face un plonjon in toata regula dupa o minge si reuseste intr-un fel numai de el stiut, sa se forteze si sa isi dizloce umarul drept. Efecte ulterioare: o luna de inactivitate si un turneu final pierdut inca dinainte sa inceapa.
Insa poate cea mai stupida chestie de genul asta care imi vine in minte i s-a intamplat lui Rio Ferdinand, pe vremea cand juca la West Ham. Ei bine, intr-o seara, s-a decis ca tot omul sa se uite la un film. S-a pus frumos pe fotoliu, cu popcornul in brate si cu picioarele stand intinse pe un scaunel. La finalul filmului, timp in care a stat destul de captivat de ce se intampla acolo, Ferdinand vrea sa se ridice de pe scaun, face o miscare brusca, imediat simte o intepatura dureroasa in gamba si reuseste sa se pricopseasca o contractura musculara de toata frumusetea la un picior, neputand sta in picioare. Statuse prea mult timp cu piciorul nemiscat, iar mushii i se relaxasera un pic prea mult. Au urmat 2 saptamani in care a fost indisponibil pentru echipa de atunci a lui Harry Redknapp.
Dupa experiente din astea, ca fotbalist cred ca ai "prefera" sa te accidentezi mai degraba in timpul unui meci, daca chiar nu ai cum sa eviti un astfel de eveniment.
http://eurosport.yahoo.com/27112008/58/top-10-bizarre-sporting-injuries.html
Pe langa cele 10 care apar acolo, plus cele de la comentarii, mi-au mai venit in minte 3 situatii din fotbal, la fel de "briliante" pentru cei implicati.
Santiago Canizares, portarul Valenciei de atunci, a pierdut convocarea la Cupa Mondiala din 2002 din Korea si Japonia in urma unei accidentari la tendon. Cum s-a intamplat asta? Cu cateva zile inainte de plecarea in Asia, iesind din cabina de dus, a alunecat si a lovit in cazatura un suport pe care era o sticluta cu aftershave. Ei bine, sticluta aceea s-a spart intr-o gramda de cioburi imediat ce a atins gresia, cauzandu-i lui Canizares multe taieturi, inclusiv unele mai adanci care i-au afectat unele tendoane. Pa pa turneu final.
Un alt "norocos", care de data asta a reusit sa ajunga la destinatia la care Canizares nu a putut sa o bifeze, e Emerson, mijlocasul defensiv brazilian. Totusi, la unul din ultimele antrenamente inainte de debutul competitiei, in timpul unui meci scoala, se hotaraste sa intre in poarta putin. La scurt timp, face un plonjon in toata regula dupa o minge si reuseste intr-un fel numai de el stiut, sa se forteze si sa isi dizloce umarul drept. Efecte ulterioare: o luna de inactivitate si un turneu final pierdut inca dinainte sa inceapa.
Insa poate cea mai stupida chestie de genul asta care imi vine in minte i s-a intamplat lui Rio Ferdinand, pe vremea cand juca la West Ham. Ei bine, intr-o seara, s-a decis ca tot omul sa se uite la un film. S-a pus frumos pe fotoliu, cu popcornul in brate si cu picioarele stand intinse pe un scaunel. La finalul filmului, timp in care a stat destul de captivat de ce se intampla acolo, Ferdinand vrea sa se ridice de pe scaun, face o miscare brusca, imediat simte o intepatura dureroasa in gamba si reuseste sa se pricopseasca o contractura musculara de toata frumusetea la un picior, neputand sta in picioare. Statuse prea mult timp cu piciorul nemiscat, iar mushii i se relaxasera un pic prea mult. Au urmat 2 saptamani in care a fost indisponibil pentru echipa de atunci a lui Harry Redknapp.
Dupa experiente din astea, ca fotbalist cred ca ai "prefera" sa te accidentezi mai degraba in timpul unui meci, daca chiar nu ai cum sa eviti un astfel de eveniment.
17 nov. 2008
N-am mai mers pe stadion
N-am mai mers pe stadion in ultima vreme din 2 motive.
Ma dezgusta de fiecare data cand ii vad pe "suporterii dedicati total" echipei favorite, care isi atribuie cu atata mandrie titulatura de ultras, cum reusesc ei sa isi dea in petec, cum reusesc sa isi indeplineasca de atatea ori placerea lor perversa de a distruge sau de a injura la orice ocazie. De ce sa stau pe stadion si sa fie langa mine persoane care tot timpul meciului sa nu se gandeasca decat la cum o sa le arate ei celorlalti inamici (a se citi fani ai echipelor adverse sau forte de ordine) cine e mai mare si mai tare.
Pe langa "spectacolul" nedorit care apare aproape la fiecare ocazie de genul acesta, imi displace si modul in care arata arenele de pe la noi. Nu ma refer aici la constructiile in sine, caci multe din ele sunt deja depasite de mult din punct de vedere arhitectural, ci la cum sunt ele intretinute si tratate de ceilalti spectatori. M-am saturat sa calc pe gramezi de seminte sau mucuri de tigara sau sa mai primesc vreun ambalaj mototolit aruncat de cineva la intamplare, sa scape de el.
Eu ma straduiesc de fiecare data cand merg pe stadion sa nu intru in categoriile de mai sus. In fond, e o chestie de vointa. Trebuie sa vrei sa nu mai faci mizerie pe stadion (orice fel de mizerie) si poate sa iti iasa daca ai vointa respectiva. Unul si unul mai departe, si vor mai aparea si altii care gandesc ca tine. Insa cu parere de rau mi se pare ca oamenii respectivi par sa se diminueze tot mai mult dintre cei care alcatuiesc saptamana dupa saptamana publicul de pe stadioanele romanesti de fotbal.
Ma dezgusta de fiecare data cand ii vad pe "suporterii dedicati total" echipei favorite, care isi atribuie cu atata mandrie titulatura de ultras, cum reusesc ei sa isi dea in petec, cum reusesc sa isi indeplineasca de atatea ori placerea lor perversa de a distruge sau de a injura la orice ocazie. De ce sa stau pe stadion si sa fie langa mine persoane care tot timpul meciului sa nu se gandeasca decat la cum o sa le arate ei celorlalti inamici (a se citi fani ai echipelor adverse sau forte de ordine) cine e mai mare si mai tare.
Pe langa "spectacolul" nedorit care apare aproape la fiecare ocazie de genul acesta, imi displace si modul in care arata arenele de pe la noi. Nu ma refer aici la constructiile in sine, caci multe din ele sunt deja depasite de mult din punct de vedere arhitectural, ci la cum sunt ele intretinute si tratate de ceilalti spectatori. M-am saturat sa calc pe gramezi de seminte sau mucuri de tigara sau sa mai primesc vreun ambalaj mototolit aruncat de cineva la intamplare, sa scape de el.
Eu ma straduiesc de fiecare data cand merg pe stadion sa nu intru in categoriile de mai sus. In fond, e o chestie de vointa. Trebuie sa vrei sa nu mai faci mizerie pe stadion (orice fel de mizerie) si poate sa iti iasa daca ai vointa respectiva. Unul si unul mai departe, si vor mai aparea si altii care gandesc ca tine. Insa cu parere de rau mi se pare ca oamenii respectivi par sa se diminueze tot mai mult dintre cei care alcatuiesc saptamana dupa saptamana publicul de pe stadioanele romanesti de fotbal.
10 nov. 2008
Meci urat
Mai bine nu ma uitam aseara la Rapid - Steaua. Per total a fost timp pierdut. Mai bine faceam altceva, sau poate dormeam.
Spuneau si comentatorii ca meciul o sa fie foarte laudat de diversii analisti de prin ziare pentru partitura tactica remarcabila pe care antrenorii au pus-o in practica. Intr-adevar, jucatorii au incercat sa greseasca cat mai putin, sa isi apere zonele si sa taie orice atac al echipei adverse. Astea fiind datele problemei, a rezultat un meci in care, in 90 si ceva de minute, cat au fost incluzand si prelungirile, sa fie doar 3 momente in care spectatorul din fata ecranului, deci si eu, suporter sau nu al uneia din echipe, sa tresara, sa simta ca se intampla ceva acolo pe stadion, ceva care sa poata schimba soarta meciului: bara lui Ogararu din lovitura libera, sprintul lui Stancu finalizat cu un lob peste Andrade si peste poarta aparata de brazilian si cornerul de final al Rapidului. Atat. Mai putin de 1 faza remarcabila la fiecare 30 de minute. Si daca mai punem si pauza, numarul de minute la care raportam fazele periculoase creste si el...
Pe langa seceta de pe teren, ingredientele au ramas aceleasi ca de obicei: diverse declaratii aiurea sau nu inainte de meci din partea unor la fel de diversi oameni de fotbal, plus obisnuitul razboi intre suporteri, despre care ma intreb cat va mai continua sa iasa din limitele normalului si decentei (de data asta, rapidistii si-au dat in petec inainte de meci, iar stelistii din grupul venit in Giulesti au calat pe bec destul de nasol in primele minute dupa fluierul de start al lui Tudor).
Cu toate aspectele de mai sus puse in ordine pe hartie, imi mentin (ca la un proces) declaratia de la inceput, ca mai bine as fi facut altceva in timpul meciului. Sper sa fie altfel la urmatoarea ocazie de genul asta.
Spuneau si comentatorii ca meciul o sa fie foarte laudat de diversii analisti de prin ziare pentru partitura tactica remarcabila pe care antrenorii au pus-o in practica. Intr-adevar, jucatorii au incercat sa greseasca cat mai putin, sa isi apere zonele si sa taie orice atac al echipei adverse. Astea fiind datele problemei, a rezultat un meci in care, in 90 si ceva de minute, cat au fost incluzand si prelungirile, sa fie doar 3 momente in care spectatorul din fata ecranului, deci si eu, suporter sau nu al uneia din echipe, sa tresara, sa simta ca se intampla ceva acolo pe stadion, ceva care sa poata schimba soarta meciului: bara lui Ogararu din lovitura libera, sprintul lui Stancu finalizat cu un lob peste Andrade si peste poarta aparata de brazilian si cornerul de final al Rapidului. Atat. Mai putin de 1 faza remarcabila la fiecare 30 de minute. Si daca mai punem si pauza, numarul de minute la care raportam fazele periculoase creste si el...
Pe langa seceta de pe teren, ingredientele au ramas aceleasi ca de obicei: diverse declaratii aiurea sau nu inainte de meci din partea unor la fel de diversi oameni de fotbal, plus obisnuitul razboi intre suporteri, despre care ma intreb cat va mai continua sa iasa din limitele normalului si decentei (de data asta, rapidistii si-au dat in petec inainte de meci, iar stelistii din grupul venit in Giulesti au calat pe bec destul de nasol in primele minute dupa fluierul de start al lui Tudor).
Cu toate aspectele de mai sus puse in ordine pe hartie, imi mentin (ca la un proces) declaratia de la inceput, ca mai bine as fi facut altceva in timpul meciului. Sper sa fie altfel la urmatoarea ocazie de genul asta.
1 nov. 2008
Ziua fostilor gradati: militar sau militian?
Masinaria tragerii la sorti pentru stabilirea calendarelor competitionale a reusit sa ne ofere o situatie intalnita foarte rar pana acum in istoria fotbalistica a fostului spatiu comunist european: 3 meciuri intre foste echipe ale ministerelor de interne sau al apararii, care sa se dispute in aceeasi zi.
Moscova: TSKA vs. Spartak. Armata vs. Politia sovietica, mai nou rusa. Derby vechi, cu prima intalnire dintre cele doua disputandu-se in 1936, confruntarea dintre cele doua a fost inca de la inceputurile ei una care a monopolizat toata atentia Moscovei si a rusilor din intreaga Uniune Sovietica. Perioadele de dominare, atat in derby, cat si in campionat, au alternat, inclinand totusi mai mult spre alb-rosii de la Spartak. Chiar si asa, ultima intalnire dintre cele doua s-a terminat cu un 5-1 fara alte comentarii, pentru TSKA, mentinand trendul de superioritate ros-albastra din ultima perioada. Sa vedem daca Spartak va ramane si mai departe doar cu gloria anilor trecuti sau va reusi sa ia din nou fata rivalilor moscoviti.
Sofia: Levski vs. TSKA. Aceeasi poveste ca si in cazul derbyului rus, doar ca se disputa mai in sudul Europei, in capitala Bulgariei. Aparut prima data in 1948, este fara indoiala cel mai important meci al vecinilor nostri, precum si meciul care naste si cele mai mari tensiuni in fotbalul bulgaresc de fiecare data cand se apropie data disputarii lui. Levski detine un mare avans in privinta confruntarilor directe dintre cele doua, aspect compensat printr-un numar mai mare de titluri castigat de "militarii" sofioti. Ultimele intalniri dintre cele doua echipe au fost insa foarte echilibrate, de nu mai putin de 8 meciuri nemaimarcandu-se de mai mult de 2 ori pe meci. Astazi, TSKA e lider in campionat, iar Levski are nevoie de victorie pentru a ii putea sta aproape rivalei sale. Trebuie sa ne asteptam la aceeasi confruntare apriga ca si pana acum.
Bucuresti: Dinamo vs. Steaua, sau "eternul derby", cum este denumit de lumea fotbalului romanesc. Si dinamovistii, si stelistii spun ca e singurul meci care conteaza, ba chiar mai mult uneori nu se sfiesc sa spuna ca ii intereseaza in principal victoria din derby, mai degraba decat vreo alta performanta in campionat sau o alta competitie. Meciurile dintre cele doua mari echipe bucurestene au nascut multe confruntari, atat pe teren cat si in afara terenului, conducatorii cluburilor sau, in multe cazuri, suporterii tinand prim-planul, si facand-o cu lucruri mai putin laudabile. In meciul de azi, Dinamo o priveste pe Steaua de pe primul loc in clasament, chiar daca a reusit sa faca asta fara sa etaleze un joc deloc stralucit, in timp ce ros-albastrii vin dupa o proaspata schimbare de antrenor, care ar trebui sa aduca si acea schimbare in atitudinea jucatorilor, necesara in Ghencea pentru a putea indeplini asteptarile celorlalti de la ei.
Astept sa vad cum se vor termina cele 3 meciuri de astazi si cine va culege onorurile. Pana atunci, pe loc repaos.
Moscova: TSKA vs. Spartak. Armata vs. Politia sovietica, mai nou rusa. Derby vechi, cu prima intalnire dintre cele doua disputandu-se in 1936, confruntarea dintre cele doua a fost inca de la inceputurile ei una care a monopolizat toata atentia Moscovei si a rusilor din intreaga Uniune Sovietica. Perioadele de dominare, atat in derby, cat si in campionat, au alternat, inclinand totusi mai mult spre alb-rosii de la Spartak. Chiar si asa, ultima intalnire dintre cele doua s-a terminat cu un 5-1 fara alte comentarii, pentru TSKA, mentinand trendul de superioritate ros-albastra din ultima perioada. Sa vedem daca Spartak va ramane si mai departe doar cu gloria anilor trecuti sau va reusi sa ia din nou fata rivalilor moscoviti.
Sofia: Levski vs. TSKA. Aceeasi poveste ca si in cazul derbyului rus, doar ca se disputa mai in sudul Europei, in capitala Bulgariei. Aparut prima data in 1948, este fara indoiala cel mai important meci al vecinilor nostri, precum si meciul care naste si cele mai mari tensiuni in fotbalul bulgaresc de fiecare data cand se apropie data disputarii lui. Levski detine un mare avans in privinta confruntarilor directe dintre cele doua, aspect compensat printr-un numar mai mare de titluri castigat de "militarii" sofioti. Ultimele intalniri dintre cele doua echipe au fost insa foarte echilibrate, de nu mai putin de 8 meciuri nemaimarcandu-se de mai mult de 2 ori pe meci. Astazi, TSKA e lider in campionat, iar Levski are nevoie de victorie pentru a ii putea sta aproape rivalei sale. Trebuie sa ne asteptam la aceeasi confruntare apriga ca si pana acum.
Bucuresti: Dinamo vs. Steaua, sau "eternul derby", cum este denumit de lumea fotbalului romanesc. Si dinamovistii, si stelistii spun ca e singurul meci care conteaza, ba chiar mai mult uneori nu se sfiesc sa spuna ca ii intereseaza in principal victoria din derby, mai degraba decat vreo alta performanta in campionat sau o alta competitie. Meciurile dintre cele doua mari echipe bucurestene au nascut multe confruntari, atat pe teren cat si in afara terenului, conducatorii cluburilor sau, in multe cazuri, suporterii tinand prim-planul, si facand-o cu lucruri mai putin laudabile. In meciul de azi, Dinamo o priveste pe Steaua de pe primul loc in clasament, chiar daca a reusit sa faca asta fara sa etaleze un joc deloc stralucit, in timp ce ros-albastrii vin dupa o proaspata schimbare de antrenor, care ar trebui sa aduca si acea schimbare in atitudinea jucatorilor, necesara in Ghencea pentru a putea indeplini asteptarile celorlalti de la ei.
Astept sa vad cum se vor termina cele 3 meciuri de astazi si cine va culege onorurile. Pana atunci, pe loc repaos.
28 oct. 2008
Balonul oval
Stiti bine vorba aceea din fotbal: "Se pot intampla multe. Balonul e rotund." Ei bine, dar ce se intampla atunci cand balonul e oval?
Subiectul de interes e pentru azi fotbalul american, cu precadere 2 meciuri jucate duminica trecuta: Chargers - Saints si Giants - Steelers. Probabil nu va spun multe numele astea, insa fiecare meci a avut parte de condimentele de rigoare: primul s-a jucat la Londra, pe Wembley, iar in cel de-al doilea se intalneau doua din cele mai in forma echipe din NFL, amandoua cu cate 5 victorii si doar o infrangere pana acum in sezon.
Wembley, Londra. Vreme inchisa si acelasi gazon de care s-au plans anul trecut uriasii cu armuri din NFL. Insa o atmosfera cum poate nu gasesti pe vreun stadion din SUA. Nu ma refer la nivel de zgomot sau la vreo coregrafie aparte, ci mai degraba la un aspect pestrit, inedit, de eveniment ce se intampla doar o data intr-un an (asta e chiar pe bune, Europa are doar o data in 365 de zile onoarea sa fie gazda de meci de fotbal american de cel mai inalt nivel). Am un prieten care a fost si el pe stadion in ziua cu pricina. Imi spusese ca o sa poarte cu mandrie un tricou de-al celor de la Patriots si o sa se bucure cat mai mult de spectacol. Inca nu s-a intors din Londra - astept sa vad poze de pe Wembley si sa imi povesteasca ce si cum a fost.
Pana una alta, ce s-a vazut de la tv a fost un meci frumos, incrancenat, cu destule momente de spectacol. Ba chiar s-a si exagerat putin: dupa un touchdown al celor de la Saints, jucatorul din New Orleans ce tocmai adusese 6 puncte echipei sale a vrut sa sarbatoreasca reusita intr-un mod cat mai fotbalistic (ma refer la americanul "soccer" aici) si s-a lansat in cateva alunecari pe gazon pe care nu le vezi niciodata in NFL. Rezultatul: urale din partea spectatorilor de pe marea arena londoneza, insa si reticenta din partea arbitrilor americani, ei dandu-le celor de la Saints chiar si o penalizare pentru faza urmatoare, pe motiv de bucurie exagerata (nu va mirati, chiar exista niste reguli stricte cu privire la cum te bucuri in NFL). In final, Saints au castigat cu 37 la 32.
In celalalt meci, capul de afis a fost confruntarea dintre cei doi quarterback, Ben Roethlisberger de la Steelers si Eli Manning de la campionii Giants. Aparuti in acelasi an pe prima scena, amandoi cu un stil de leadership aparte, la conducerea unor echipe care se anunta a fi printre cele pretendente la SuperBowl. Au si reusit sa ofere un meci deosebit, fara prea multe puncte, insa cu multe momente importante.
Primele 3 sferturi au apartinut in mod clar lui Big Ben & Co, cei de la Steelers intrand in ultima perioada de joc cu avans pe tabela si cu o atitudine in joc superioara. Insa poate chiar atunci, odata cu intrarea lor in teren, in uralele unui stadion plin, s-a produs un clic, o schimbare generata parca de undeva de sus, cu o telecomanda invizibila. Cu un Manning aparent nesigur, facand greseli simple, neasteptate, insa avand momentele de sclipire atat de caracteristice (greseste schema de joc, derutandu-i pe coechipieri, iar apoi da o pasa de 30 de yarzi din al 4-lea down pana la o aruncatura de bat de terenul de tinta al gazdelor), cei din New York au reusit sa castige nu doar sfertul, ci sa si intoarca meciul in favoarea lor. La finalul meciului cifrele lui Roethlisberger aratau masura dezastrului celor de la Pittsburgh din ultimul sfert: un mare 0 la toate capitolele legate de ofensiva, mai putin la numarul de running yards: o valoare "magnifica" de 2 yarzi. Nici nu ar fi meritat mai mult dupa o asa evolutie.
Subiectul de interes e pentru azi fotbalul american, cu precadere 2 meciuri jucate duminica trecuta: Chargers - Saints si Giants - Steelers. Probabil nu va spun multe numele astea, insa fiecare meci a avut parte de condimentele de rigoare: primul s-a jucat la Londra, pe Wembley, iar in cel de-al doilea se intalneau doua din cele mai in forma echipe din NFL, amandoua cu cate 5 victorii si doar o infrangere pana acum in sezon.
Wembley, Londra. Vreme inchisa si acelasi gazon de care s-au plans anul trecut uriasii cu armuri din NFL. Insa o atmosfera cum poate nu gasesti pe vreun stadion din SUA. Nu ma refer la nivel de zgomot sau la vreo coregrafie aparte, ci mai degraba la un aspect pestrit, inedit, de eveniment ce se intampla doar o data intr-un an (asta e chiar pe bune, Europa are doar o data in 365 de zile onoarea sa fie gazda de meci de fotbal american de cel mai inalt nivel). Am un prieten care a fost si el pe stadion in ziua cu pricina. Imi spusese ca o sa poarte cu mandrie un tricou de-al celor de la Patriots si o sa se bucure cat mai mult de spectacol. Inca nu s-a intors din Londra - astept sa vad poze de pe Wembley si sa imi povesteasca ce si cum a fost.
Pana una alta, ce s-a vazut de la tv a fost un meci frumos, incrancenat, cu destule momente de spectacol. Ba chiar s-a si exagerat putin: dupa un touchdown al celor de la Saints, jucatorul din New Orleans ce tocmai adusese 6 puncte echipei sale a vrut sa sarbatoreasca reusita intr-un mod cat mai fotbalistic (ma refer la americanul "soccer" aici) si s-a lansat in cateva alunecari pe gazon pe care nu le vezi niciodata in NFL. Rezultatul: urale din partea spectatorilor de pe marea arena londoneza, insa si reticenta din partea arbitrilor americani, ei dandu-le celor de la Saints chiar si o penalizare pentru faza urmatoare, pe motiv de bucurie exagerata (nu va mirati, chiar exista niste reguli stricte cu privire la cum te bucuri in NFL). In final, Saints au castigat cu 37 la 32.
In celalalt meci, capul de afis a fost confruntarea dintre cei doi quarterback, Ben Roethlisberger de la Steelers si Eli Manning de la campionii Giants. Aparuti in acelasi an pe prima scena, amandoi cu un stil de leadership aparte, la conducerea unor echipe care se anunta a fi printre cele pretendente la SuperBowl. Au si reusit sa ofere un meci deosebit, fara prea multe puncte, insa cu multe momente importante.
Primele 3 sferturi au apartinut in mod clar lui Big Ben & Co, cei de la Steelers intrand in ultima perioada de joc cu avans pe tabela si cu o atitudine in joc superioara. Insa poate chiar atunci, odata cu intrarea lor in teren, in uralele unui stadion plin, s-a produs un clic, o schimbare generata parca de undeva de sus, cu o telecomanda invizibila. Cu un Manning aparent nesigur, facand greseli simple, neasteptate, insa avand momentele de sclipire atat de caracteristice (greseste schema de joc, derutandu-i pe coechipieri, iar apoi da o pasa de 30 de yarzi din al 4-lea down pana la o aruncatura de bat de terenul de tinta al gazdelor), cei din New York au reusit sa castige nu doar sfertul, ci sa si intoarca meciul in favoarea lor. La finalul meciului cifrele lui Roethlisberger aratau masura dezastrului celor de la Pittsburgh din ultimul sfert: un mare 0 la toate capitolele legate de ofensiva, mai putin la numarul de running yards: o valoare "magnifica" de 2 yarzi. Nici nu ar fi meritat mai mult dupa o asa evolutie.
27 oct. 2008
Impresii de weekend
Tocmai s-a terminat un weekend cu destul de multe evenimente interesante, multe goluri in meciurile de fotbal, inclestare si daruire, insa si cateva momente care nu puteau sa nu retina atentia.
Dupa modelul american cu "10 things that [blablabla]", m-am gandit ca ar fi interesant sa fac si eu un top al unor momente cheie din weekendul sportiv trecut. Pozitiile din clasament sunt intr-o ordine oarecum cronologica, fara pretentii de a fi fost vreo situatie mai intensa sau mai atractiva decat cealalta.
Weekendul a inceput frumos, cu un meci foarte frumos de privit, Everton - Manchester United. Jucat pe o ploaie deasa, cum nu mai vazusem de mult in vreun meci de Premier League. 1-1 a fost scorul final, insa a fost un adevarat spectacol in 2 acte: o prima repriza cu diavolii rosii desenand un joc de pase foarte spectaculos, iar apoi o a doua repriza cu gazdele de pe Goodison Park ducand jocul pana la limita agresivitatii, stiind ca doar astfel ar fi putut intoarce jocul.
A urmat apoi uluirea mea din tenis cand vedeam evolutia scorului de la meciul pe care Victor Hanescu il juca in semifinale la St. Petersburg. Pierduse primul set si imi facusem sperante ca va putea reveni in al doilea. Fals... Cu un sec 0-6 in fata unui kazah al carui nume nu il va retine istoria tenisului nu mai are sens sa mai adaugi altceva.
Momentul al treilea a fost golul de 3-2 marcat de Tim Borowski in Bayern - Wolfsburg. Ce meci si ce revenire a bavarezilor... Era 2-0 pentru Wolfsburg dupa ceva mai mult de o jumatate de ora. Insa, odata iesiti de la cabine, munchenezii nu le-au mai dat nici o sansa oaspetilor, Borowski aratand care echipa e mai puternica printr-un sut sec de la marginea careului de 6 metri, din demi vole, pe jos, la coltul lung, fara reactie din partea lui Benaglio, portarul advers.
Cel de-al patrulea moment: reusita cu numarul 3 a lui Eto'o din Barcelona - Malaga. Faza definitorie pentru Barcelona de azi: Messi se decide sa patrunda in careu, cu mingea la picior, printre jaloanele, pardon fundasii adversi. Reuseste prin metode de el stiute sa paseze in fata portii, de unde Eto'o, plasat nu foarte fericit in acea faza, are clipa de inspiratie si impinge mingea cu calcaiul in poarta care astepta de mult o asa reusita. 5-0 a fost pana la final. Barca e pe cai mari in ultima perioada.
Momentul 5 apartine in totalitate unei echipe revelatie: Hoffenheim. Da, liderii actuali in Bundesliga. Lideri provenind dintr-un orasel mai mic decat stadionul din Manheim pe care joaca in momentul de fata. Insa au reusit sa bata cu 3-0 pe Hamburg, fara a le lasa hanseatilor nici o sansa de a isi spune si ei parerea pe teren. Avem aici un adevarat good case practice. Cine stie ce se intampla pana la finalul campionatului, ca poate o sa vorbim chiar de un best case practice.
Urmeaza probabil cel mai spectaculos meci al weekendului: Villarreal - Atletico Madrid 4-4. Momentul de tinut minte: golul lui Giuseppe Rossi din minutul 66, italianul crosetand efectiv prin apararea madrilena, culminand cu a-l lasa deoparte inclusiv pe portar - o excelenta reusita persoanala. Cu un prim gol dupa nici un minut de joc, cu 2-0 pentru Atletico pana la pauza Forlan marcand pe terenul unde a jucat atatia ani, urmate apoi de 4 goluri ale "submarinului" in 20 de minute, culminand cu alte doua goluri ros-albe in ultimele 8 minute de joc. Un meci de pus in rama pentru iubitorii de spectacol. Foarte tare a fost reactia comentatorilor americani de pe GolTV: "e incredibil cum o echipa de Champions League ca Atletico poate sa cedeze atat de usor un avantaj de 2 goluri... incredibil...", urmand ca apoi, dupa golul 8 al meciului, sa spuna din nou: "intr-adevar, am avut dreptate mai devreme. E incredibil modul in care poti arunca la gunoi cu avansul tau de 2 goluri, pierzand tot ce ai muncit mai devreme in doar cateva minute".
Nu trebuie uitate si cele 1709 zile (sau cel putin asa au numarat cei de la goal.com) de invincibilitate pe teren propriu ale celor de la Chelsea, perioada terminata dupa ultimul meci din Premier League, contra lui Liverpool. Sa vina la final de sezon primul titlu dupa 18 ani pentru cormorani? Decamdata sunt pe primul loc si au in vizor aceeasi pozitie si dupa 38 de etape.
Un weekend frumos, pana una alta. Va (mai) urma (oare?)...
Dupa modelul american cu "10 things that [blablabla]", m-am gandit ca ar fi interesant sa fac si eu un top al unor momente cheie din weekendul sportiv trecut. Pozitiile din clasament sunt intr-o ordine oarecum cronologica, fara pretentii de a fi fost vreo situatie mai intensa sau mai atractiva decat cealalta.
Weekendul a inceput frumos, cu un meci foarte frumos de privit, Everton - Manchester United. Jucat pe o ploaie deasa, cum nu mai vazusem de mult in vreun meci de Premier League. 1-1 a fost scorul final, insa a fost un adevarat spectacol in 2 acte: o prima repriza cu diavolii rosii desenand un joc de pase foarte spectaculos, iar apoi o a doua repriza cu gazdele de pe Goodison Park ducand jocul pana la limita agresivitatii, stiind ca doar astfel ar fi putut intoarce jocul.
A urmat apoi uluirea mea din tenis cand vedeam evolutia scorului de la meciul pe care Victor Hanescu il juca in semifinale la St. Petersburg. Pierduse primul set si imi facusem sperante ca va putea reveni in al doilea. Fals... Cu un sec 0-6 in fata unui kazah al carui nume nu il va retine istoria tenisului nu mai are sens sa mai adaugi altceva.
Momentul al treilea a fost golul de 3-2 marcat de Tim Borowski in Bayern - Wolfsburg. Ce meci si ce revenire a bavarezilor... Era 2-0 pentru Wolfsburg dupa ceva mai mult de o jumatate de ora. Insa, odata iesiti de la cabine, munchenezii nu le-au mai dat nici o sansa oaspetilor, Borowski aratand care echipa e mai puternica printr-un sut sec de la marginea careului de 6 metri, din demi vole, pe jos, la coltul lung, fara reactie din partea lui Benaglio, portarul advers.
Cel de-al patrulea moment: reusita cu numarul 3 a lui Eto'o din Barcelona - Malaga. Faza definitorie pentru Barcelona de azi: Messi se decide sa patrunda in careu, cu mingea la picior, printre jaloanele, pardon fundasii adversi. Reuseste prin metode de el stiute sa paseze in fata portii, de unde Eto'o, plasat nu foarte fericit in acea faza, are clipa de inspiratie si impinge mingea cu calcaiul in poarta care astepta de mult o asa reusita. 5-0 a fost pana la final. Barca e pe cai mari in ultima perioada.
Momentul 5 apartine in totalitate unei echipe revelatie: Hoffenheim. Da, liderii actuali in Bundesliga. Lideri provenind dintr-un orasel mai mic decat stadionul din Manheim pe care joaca in momentul de fata. Insa au reusit sa bata cu 3-0 pe Hamburg, fara a le lasa hanseatilor nici o sansa de a isi spune si ei parerea pe teren. Avem aici un adevarat good case practice. Cine stie ce se intampla pana la finalul campionatului, ca poate o sa vorbim chiar de un best case practice.
Urmeaza probabil cel mai spectaculos meci al weekendului: Villarreal - Atletico Madrid 4-4. Momentul de tinut minte: golul lui Giuseppe Rossi din minutul 66, italianul crosetand efectiv prin apararea madrilena, culminand cu a-l lasa deoparte inclusiv pe portar - o excelenta reusita persoanala. Cu un prim gol dupa nici un minut de joc, cu 2-0 pentru Atletico pana la pauza Forlan marcand pe terenul unde a jucat atatia ani, urmate apoi de 4 goluri ale "submarinului" in 20 de minute, culminand cu alte doua goluri ros-albe in ultimele 8 minute de joc. Un meci de pus in rama pentru iubitorii de spectacol. Foarte tare a fost reactia comentatorilor americani de pe GolTV: "e incredibil cum o echipa de Champions League ca Atletico poate sa cedeze atat de usor un avantaj de 2 goluri... incredibil...", urmand ca apoi, dupa golul 8 al meciului, sa spuna din nou: "intr-adevar, am avut dreptate mai devreme. E incredibil modul in care poti arunca la gunoi cu avansul tau de 2 goluri, pierzand tot ce ai muncit mai devreme in doar cateva minute".
Nu trebuie uitate si cele 1709 zile (sau cel putin asa au numarat cei de la goal.com) de invincibilitate pe teren propriu ale celor de la Chelsea, perioada terminata dupa ultimul meci din Premier League, contra lui Liverpool. Sa vina la final de sezon primul titlu dupa 18 ani pentru cormorani? Decamdata sunt pe primul loc si au in vizor aceeasi pozitie si dupa 38 de etape.
Un weekend frumos, pana una alta. Va (mai) urma (oare?)...
20 oct. 2008
Un penalty de tinut minte
Meciul Stoke - Tottenham trebuia sa reprezinte momentul de revigorare al londonezilor. Stereotipic vorbind, un meci de totul sau nimic. A fost "nimic" pana la urma. Cu toate acestea, atat suporterii celor de la Spurs, cat si cei ai gazdelor de la Stoke isi vor aminti de lovitura de pedeapsa ratata in ultimele momente ale jocului.
De ce? Aruncati o privire la linkul urmator:
Tare, nu?
De ce? Aruncati o privire la linkul urmator:
Tare, nu?
15 oct. 2008
De prin Caraibe
Un articol amuzant despre o intamplare foarte hazlie, aparut pe blogsport.ro zilele trecute (http://blogsport.ro/oprisan/2008/10/11/iti-apar-poarta-si-nu-ti-dau-gol/):
Au întors armele
James Clarkson, antrenorul ălora de exportă cuişoare de pus în plăcinte fierbe ca un leu în cuşcă. “Bine, dacă nu putem lovi în noi, să lovim în ei. La ataaaaccc, flăcăii mei!” Ştie că dacă Grenada marchează, se face 3-2 şi calificarea Barbadosului este imposibilă. Dar cei cinci plăieşi localnici, nedisponibilizaţi în cealaltă jumătate de teren, mor pe iarbă, mai ceva ca Leonidas la Termopile. Va daţi seama ce a văzut un telespectator ce a deschis televizorul pe finalul meciului: o mînă de nebuni care vor să-şi termine propriul portar, apărat de ăia din echipa adversă, apoi, aceiaşi dilăi atacînd la poarta contrară, slujită de colegii celor care, cu o fază înainte, făceau de strajă la celălalt goalkeeper!?! Finalmente, în prelungiri, Thorne avea să marcheze golul izbăvitor şi partida se termina nu 3-2, ci 2-0. Barbadosul mergea mai departe, în grupele finale, dar nu putea trece de ele: puternicele reprezentative din Trinidad&Tobago şi din Guadelupe îi făceau felul. Aşa, ca o dulce răzbunare."
"Istoria unui meci în care coechipierii au devenit adversari, iar duşmanii, cei mai buni prieteni
Cum stai matale aşa şi priveşti planiglobul, harta aia niţeluş turtită, Barbadosu’ e pe stînga, pe la mijloc, o insulă minusculă, scăldată de Marea Caraibelor, uşurel hacana de Venezuela, pe lîngă St. Vicent, St. Lucia, Martinica şi alte pietricele. Cu 344 km pâtraţi, Grenada e tot pe acolo, bate cu puţin peste 100.000 de locuitori care fac toată ziulica plajă şi exportă cuişoare. Asta cînd nu joacă fotbal.
Suntem în 1994. Crainica apare gătită frumos şi spune că, în următoarele 100 de minute, dă legătura pentru meciul dintre Barbados şi Grenada, contînd pentru cea de-a cincea ediţie a “Shell Caribbean Cup”, campionatul de fotbal din zona CONCACAFULUI. Iliuţă Dobre al lor preia legătura şi, înainte ca ăla mic, negru, cu capul pe rotund să fluiere, aminteşte regula de bază: dacă meciul ajunge la “golul de aur” sau la penaltyuri, echipa cîştigătoare primeşte un 2-0. Adică statistica nu va consemna x-x după executarea loviturilor de la 11 metri, ci, sec, un 2-0.
Cel mai dorit autogol
Ceasul aratâ un covrig şi o jumătate de covrig lîngă el. E minutul 83. Băieţii din Barbados se privesc rapid. Au 2-1, ca sa treacă mai departe le trebuie un 2-0. De unde sa facă rost de el? AAAA, hai sa mergem la punctul cu var sau măcar în prelungiri. Stealy şi Stoute, fundaşii gazdă, gîdilă balonul la ei în careu. Brusc, primul se întoarce spre propria poartâ, loveşte năpraznic băşica şi…e 2-2! Conform regulamentului se merge fie la chestia aia cu “moartea sughită”, ori la 11 paşi. Abia acum ăia din Grenada îşi dau seama de şoricărie. “OK: de vreţi circ, de circ o să aveţi parte!”. Încep de la centru şi o iau spre propria poartă. ALARMĂĂĂ!!! Dacă marchează autogol, tabela se face 2-3, nu se mai ajunge la loterie, nu se mai face 2-0 şi…adio calificare! Aşa gîndesc localnicii. Rapid, cinci inşi aleşi pe sprînceană sînt trimişi sâ întărească defensiva adversă. 10 fotbalişti se chinuie să-şi învingă propriul portar, în timp ce acesta are, în faţa sa, la 5-10 metri, un zid format din cîţiva zmei de la cealaltă grupare!!!
Au întors armele
James Clarkson, antrenorul ălora de exportă cuişoare de pus în plăcinte fierbe ca un leu în cuşcă. “Bine, dacă nu putem lovi în noi, să lovim în ei. La ataaaaccc, flăcăii mei!” Ştie că dacă Grenada marchează, se face 3-2 şi calificarea Barbadosului este imposibilă. Dar cei cinci plăieşi localnici, nedisponibilizaţi în cealaltă jumătate de teren, mor pe iarbă, mai ceva ca Leonidas la Termopile. Va daţi seama ce a văzut un telespectator ce a deschis televizorul pe finalul meciului: o mînă de nebuni care vor să-şi termine propriul portar, apărat de ăia din echipa adversă, apoi, aceiaşi dilăi atacînd la poarta contrară, slujită de colegii celor care, cu o fază înainte, făceau de strajă la celălalt goalkeeper!?! Finalmente, în prelungiri, Thorne avea să marcheze golul izbăvitor şi partida se termina nu 3-2, ci 2-0. Barbadosul mergea mai departe, în grupele finale, dar nu putea trece de ele: puternicele reprezentative din Trinidad&Tobago şi din Guadelupe îi făceau felul. Aşa, ca o dulce răzbunare."
5 oct. 2008
De la 1 la 6
Se apropia ora de incepere a meciului zilei, Barcelona - Atletico Madrid. Eram acasa, in fata laptopului, uitandu-ma la niste filmulete. Cand am vazut ora 23 pe ceasul din coltul din dreapta jos al ecranului, am inceput imediat sa caut un post TV care transmitea meciul si pe care il puteam vedea pe net.
Caut eu ce caut, fara prea mare succes. Se face 23.04 si tot nu reuseam sa vad meciul. In minutul urmator reusesc insa sa prind un semnal cat de cat decent, al CCTVului, marele si gloriosul post chinezesc. E exact momentul in care Eto'o marcheaza golul de 2-0 din penalty. Ce chestie, imi zic, e minutul 5 si deja 2-0. Mi-am dat insa seama ca nu avea nici un rost sa ma uit tot pe acelasi canal, mai ales ca nu intelegeam aboslut nimic si vroiam si un comentariu inteligibil. Asa ca pornesc cea de-a doua incercare de gasire a unui canal care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine.
Si reusesc. La 23.09 prind un canal obscur, insa cu comentariu in engleza si cu imagine destul de buna pentru un canal pe net. Fericire mare, insa cand vad ca scorul era deja 3-0, pentru un moment imi spun ca mai bine ramaneam pe canalul ala chinezesc de prima data, ca macar mai prindeam un gol.
Totusi, a urmat imediat golul de 3-1, al lui Maxi Rodriguez, poate cel mai frumos ca si executie individuala. Insa Barcelona nu s-a lasat si a facut in nici 20 de minute 5-1. Ce meci... 5 la 1 dupa o jumatate de ora...
Repriza a doua s-a domolit fata de marele spectacol din prima parte a meciului, insa ne-a oferit un gol dintr-o combinatie in 3 demna de orice manual fotbalistic, cu Henry la inceputul si la finalul ei.
6-1 scor final, iar marea confruntare dintre Messi si Aguerro incheiata practic din primele momente ale meciului. Messi - un gol, un penalty obtinut, multe alte elemente care ne-au incantat ochiul, plus un "standing ovation" in momentul schimbarii sale. Aguerro - o prezenta destul de stearsa, fara nici o reusita demna de mentionat, insa cu un cartonas galben in dreptul lui. Una peste alta, un meci in care jocul fabulos de echipa al Barcelonei a facut inutila orice incercare a celor din Madrid.
Caut eu ce caut, fara prea mare succes. Se face 23.04 si tot nu reuseam sa vad meciul. In minutul urmator reusesc insa sa prind un semnal cat de cat decent, al CCTVului, marele si gloriosul post chinezesc. E exact momentul in care Eto'o marcheaza golul de 2-0 din penalty. Ce chestie, imi zic, e minutul 5 si deja 2-0. Mi-am dat insa seama ca nu avea nici un rost sa ma uit tot pe acelasi canal, mai ales ca nu intelegeam aboslut nimic si vroiam si un comentariu inteligibil. Asa ca pornesc cea de-a doua incercare de gasire a unui canal care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine.
Si reusesc. La 23.09 prind un canal obscur, insa cu comentariu in engleza si cu imagine destul de buna pentru un canal pe net. Fericire mare, insa cand vad ca scorul era deja 3-0, pentru un moment imi spun ca mai bine ramaneam pe canalul ala chinezesc de prima data, ca macar mai prindeam un gol.
Totusi, a urmat imediat golul de 3-1, al lui Maxi Rodriguez, poate cel mai frumos ca si executie individuala. Insa Barcelona nu s-a lasat si a facut in nici 20 de minute 5-1. Ce meci... 5 la 1 dupa o jumatate de ora...
Repriza a doua s-a domolit fata de marele spectacol din prima parte a meciului, insa ne-a oferit un gol dintr-o combinatie in 3 demna de orice manual fotbalistic, cu Henry la inceputul si la finalul ei.
6-1 scor final, iar marea confruntare dintre Messi si Aguerro incheiata practic din primele momente ale meciului. Messi - un gol, un penalty obtinut, multe alte elemente care ne-au incantat ochiul, plus un "standing ovation" in momentul schimbarii sale. Aguerro - o prezenta destul de stearsa, fara nici o reusita demna de mentionat, insa cu un cartonas galben in dreptul lui. Una peste alta, un meci in care jocul fabulos de echipa al Barcelonei a facut inutila orice incercare a celor din Madrid.
3 oct. 2008
O zi maro
Multi s-au grabit sa ii spuna "joia neagra". Si nu s-au inselat aproape deloc. Ziua de 2 octombrie a anului de gratie 2008 e una din zilele care peste ani nu ar trebui sa existe in calendarele fotbalistice romanesti.
Niciodata nu s-a mai intamplat o asa "impresionanta" performanta din partea fotbalului romanesc de club, din punct de vedere numeric. Desigur, e o mare lauda ca am reusit sa avem 5 echipe in turul intai al Cupei UEFA (imi amintesc de titlurile admirative din ziarele de sport de la noi inainte de tragerea la sorti), insa pentru a cata oara se adevereste din nou vorba aceea auzita inca din primele zile de scoala: Poate fi usor sa ajungi in top, insa e foarte greu sa te mentii acolo. In definitiv, daca ai reusit o mare performanta, apare de la sine si posibilitatea de a cadea de acolo de sus, de la o inaltime mult mai mare decat cea cu care poate era lumea obisnuita. Ohoo, si doare rau cand cazi...
Ieri au cazut in grup toate echipele romanesti care erau in competitie. Mai intai a fost Rapidul, care a aratat aceeasi lipsa de orizont in joc cu care ne-a obisnuit, nelasand vreun moment impresia ca pot mai mult. A urmat Urziceniul, care a demonstrat ca primise o palarie mult prea mare decat ce ar fi avut nevoie cu adevarat. Timisoara a continuat "recitalul", aratand vointa si dorinta de a realiza o surpriza, insa renuntand la lupta in cele din urma. Oaia neagra a serii a fost insa Dinamo - cata diferenta intre acel Dinamo super-mega-ultra ofensiv de care vorbeau Bratu & co inainte de meci si tristul si anemicul Dinamo pe care l-am avut in fata, aratand o neputinta pe care eu unul nu mi-o puteam imagina inainte de meci. Vasluiul a incheiat balul, insa cel putin a avut decenta sa arate ca poate sa si joace fotbal si ca are calificarea la indemana, lasand sperantele vii in sufletele suporterilor pana in ultimul moment. Singurul aspect pozitiv al zilei, as putea spune. O zi mai degraba maro, vorba unor buni prieteni.
Ne-a mai ramas sa strigam doar "Forza, forza CFR" si "Ros-albastrii, ole" pentru sezonul 2008-09 in Europa. Sper sa putem striga asta si dupa faza grupelor UCL.
Niciodata nu s-a mai intamplat o asa "impresionanta" performanta din partea fotbalului romanesc de club, din punct de vedere numeric. Desigur, e o mare lauda ca am reusit sa avem 5 echipe in turul intai al Cupei UEFA (imi amintesc de titlurile admirative din ziarele de sport de la noi inainte de tragerea la sorti), insa pentru a cata oara se adevereste din nou vorba aceea auzita inca din primele zile de scoala: Poate fi usor sa ajungi in top, insa e foarte greu sa te mentii acolo. In definitiv, daca ai reusit o mare performanta, apare de la sine si posibilitatea de a cadea de acolo de sus, de la o inaltime mult mai mare decat cea cu care poate era lumea obisnuita. Ohoo, si doare rau cand cazi...
Ieri au cazut in grup toate echipele romanesti care erau in competitie. Mai intai a fost Rapidul, care a aratat aceeasi lipsa de orizont in joc cu care ne-a obisnuit, nelasand vreun moment impresia ca pot mai mult. A urmat Urziceniul, care a demonstrat ca primise o palarie mult prea mare decat ce ar fi avut nevoie cu adevarat. Timisoara a continuat "recitalul", aratand vointa si dorinta de a realiza o surpriza, insa renuntand la lupta in cele din urma. Oaia neagra a serii a fost insa Dinamo - cata diferenta intre acel Dinamo super-mega-ultra ofensiv de care vorbeau Bratu & co inainte de meci si tristul si anemicul Dinamo pe care l-am avut in fata, aratand o neputinta pe care eu unul nu mi-o puteam imagina inainte de meci. Vasluiul a incheiat balul, insa cel putin a avut decenta sa arate ca poate sa si joace fotbal si ca are calificarea la indemana, lasand sperantele vii in sufletele suporterilor pana in ultimul moment. Singurul aspect pozitiv al zilei, as putea spune. O zi mai degraba maro, vorba unor buni prieteni.
Ne-a mai ramas sa strigam doar "Forza, forza CFR" si "Ros-albastrii, ole" pentru sezonul 2008-09 in Europa. Sper sa putem striga asta si dupa faza grupelor UCL.
29 sept. 2008
Amintiri - "Povestea mea..."
Fara sa vreau, cautand una alta prin arhivele browserului meu, am dat peste o pagina de pe stelisti.ro, unde imi publicasem povestea mea de suporter candva in primavara lui 2006. Am recitit-o si m-a facut sa zambesc amintindu-mi de momentele alea. Mi-am dat seama ca s-au schimbat intr-o anumita masura coordonatele situatiei mele de atunci, entuziasmul nemaifiind la fel de ridicat. Esenta a ramas totusi acolo.
Aveti aici linkul site-ului, insa am postat mai jos si doua fragmente din ce scrisesem atunci. Lectura placuta :)
http://www.stelisti.ro.cms.softera.ro/suporteri/Radu_Bosa.html
"16 aprilie 1986, Targu-Mures. Imaginati-va sectia de obstetrica-ginecologie a unui spital. In sala de nasteri, o mama tocmai aduce pe lume primul baiat al familiei. La doua usi mai incolo, in sala de asteptare, doi barbati sunt complet absorbiti de un meci de fotbal pe care il asculta la radio. Steaua juca cu Anderlecht, in semifinalele Cupei Campionilor Europeni." [...]
" [...] Evident ca dupa o astfel de conjunctura ros-albastra nu puteam sa tin cu alta echipa decat cu Steaua. Inca de mic, imi faceam cunoscuta pasiunea mea pentru acest club printre prietenii mei de atunci. Chiar daca aveam doar 7-8 ani, perioada in care in general fotbalul e incadrat intr-o zona destul de nebuloasa pentru micii viitori suporteri, eram mandru de faptul ca tin cu Steaua, de faptul ca eu aveam o favorita pe cand altii cand tineau cu o echipa, cand cu alta, cand cu toate, cand cu niciuna."
Aveti aici linkul site-ului, insa am postat mai jos si doua fragmente din ce scrisesem atunci. Lectura placuta :)
http://www.stelisti.ro.cms.softera.ro/suporteri/Radu_Bosa.html
"16 aprilie 1986, Targu-Mures. Imaginati-va sectia de obstetrica-ginecologie a unui spital. In sala de nasteri, o mama tocmai aduce pe lume primul baiat al familiei. La doua usi mai incolo, in sala de asteptare, doi barbati sunt complet absorbiti de un meci de fotbal pe care il asculta la radio. Steaua juca cu Anderlecht, in semifinalele Cupei Campionilor Europeni." [...]
" [...] Evident ca dupa o astfel de conjunctura ros-albastra nu puteam sa tin cu alta echipa decat cu Steaua. Inca de mic, imi faceam cunoscuta pasiunea mea pentru acest club printre prietenii mei de atunci. Chiar daca aveam doar 7-8 ani, perioada in care in general fotbalul e incadrat intr-o zona destul de nebuloasa pentru micii viitori suporteri, eram mandru de faptul ca tin cu Steaua, de faptul ca eu aveam o favorita pe cand altii cand tineau cu o echipa, cand cu alta, cand cu toate, cand cu niciuna."
26 sept. 2008
UEFA Europa League
Da. Schimbarea e aici. A venit timpul...
Cupa UEFA se schimba. A spus Platini ca n-o sa mai fie cum era inainte, ca vrea sa dea mai multa importanta echipelor din tarile cu un fotbal care nu invarte banii ca in Premier League sau Serie A, ca vrea sa ii redea spiritul (sa zicem) boem de alta data. Si se pare ca intr-adevar asa va fi.
S-a anuntat astazi oficial ca din sezonul 2009-10 a doua competitie europeana intercluburi va purta numele de UEFA Europa League. Un nume mai frumos decat fratele lui mai sec si mai putin rasunator "UEFA Cup" (sau, pe romaneste, Cupa UEFA), insa destul de apropiat ca si etimologie de denumirea pe care o are competitia omoloaga din America de Sud, Copa Sudamericana. 48 de echipe, faza a grupelor urmata apoi de sistem eliminatoriu, mai multe sanse pentru echipe din Slovacia sau Finlanda, de exemplu, de a ajunge sa isi reprezinte tarile de origine sub lumina reflectoarelor competitiei europene.
Cum orice scop nobil ascunde, de multe ori, si ceva interese in spatele lui, schimbarea la fata a Cupei UEFA aduce cu sine si (mai multe) schimbari la nivel de marketing, urmarindu-se transformarea competitiei intr-o masina de bani similara cu UEFA Champions League. Ce se va intampla, ca sa mentionez detaliile mai importante: va exista un sponsor principal, care va patrona competitia, va aparea o minge personalizata, ca in UCL (Adidas, desigur), drepturile de televiziune vor fi negociate la fel ca in cazul competitiei-vedeta organizate de UEFA, plus un nou brand care sa devina la fel de stralucitor ca si mingea instelata a Ligii Campionilor.
Ramane sa vedem in sezoanele urmatoare cat de mult vor conta aceste schimbari si cat va reusi spiritul acela al fotbalului frumos, pur, sa conteze in fata intereselor financiare tot mai mari care vor aparea odata cu schimbarile formatului.
23 sept. 2008
Buturuga mica...
Stiti bine proverbul - "Buturuga mica rastoarna carul mare." De cate ori ne-a fost dat sa vedem aplicabilitatea lui... Nici ultimul weekend nu a fost mai sarac in astfel de mostre de veridicitate. Cea mai surprinzatoare, totusi, pare a veni tocmai din SUA, din fotbalul american. Protagonisti au fost New England Patriots si Miami Dolphins, in a treia etapa a sezonului regulat din NFL.
Patriots veneau dupa 2 victorii in sezonul abia inceput, victorii cu care ajunsesera la o serie de 20 partide castigate din ultimele 21 meciuri oficiale (acea "scapare" care i-a privat de un record impresionant s-a datorat celor de la New York Giants, in tocmai cel mai nepotrivit moment, si anume in SuperBowl-ul jucat la inceputul lui 2008). Un alt atu important era faptul ca jucau acasa in fata unui stadion plin, cu fani care stiu foarte bine cum sa ii incurajeze si sa ii faca sa treaca peste accidentarea "motorului" echipei, quarterback-ul Tom Brady. Cei din Miami, in schimb, veneau dupa o serie aproape identica ca sicifre cu cea a celor din New England, insa intoarsa pe dos: nici o victorie in sezonul curent si doar un singur meci castigat in ultimele 18 partide oficiale, incluzandu-le pe cele din sezonul trecut. Greu, foarte greu de trecut peste ce aparea in cartile de vizita ale celor doua echipe, chiar si agentiile de pariuri necatadicsind sa dea o cota la victorie mai mare de 1.13 pentru Patriots.
Insa, totusi, minunea s-a produs. Cu o excelenta consistenta in joc, avand un Ronnie Brown in zi de gratie, cu 5 touch-down-uri trecute in dreptul lui, si in plus dand peste niste componenti ai celor de la Patriots care nu se regaseau nici in atac si nici in faza defensiva, fotbalistii din Miami au reusit ceea ce probabil doar visasera inainte de ziua jocului. Un sec 38-13 care nu lasa loc de alte comentarii. Fara doar si poate, supriza campionatului de pana acum.
Ce urmeaza? Mai mult ca sigur cei de la Dolphins vor castiga mult in motivatie si in forta de joc prin victoria de pe Gillette Stadium, iar asta se va vedea in jocul lor, chiar daca mai mult ca sigur nu vor mai reusi o evolutie la aceiasi parametri de varf si in meciurile urmatoare. Pentru Patriots urmeaza o perioada in care vor trebui sa rezolve cea mai importanta problema a lor, si anume lipsa leadershipului lui Tom Brady, altfel spus absenta unui quarterback care sa poata organiza fazele de atac ca la carte. Ar trebui sa faca asta cat mai repede, altfel nu vom mai intalni pentru ceva vreme meciuri care Patriots, fiind favoriti atat de certi, sa fie practic ca si castigatori ai partidelor inca inainte de a incepe acestea, asa cum a fost cazul in multe situatii din sezonul 2007.
Patriots veneau dupa 2 victorii in sezonul abia inceput, victorii cu care ajunsesera la o serie de 20 partide castigate din ultimele 21 meciuri oficiale (acea "scapare" care i-a privat de un record impresionant s-a datorat celor de la New York Giants, in tocmai cel mai nepotrivit moment, si anume in SuperBowl-ul jucat la inceputul lui 2008). Un alt atu important era faptul ca jucau acasa in fata unui stadion plin, cu fani care stiu foarte bine cum sa ii incurajeze si sa ii faca sa treaca peste accidentarea "motorului" echipei, quarterback-ul Tom Brady. Cei din Miami, in schimb, veneau dupa o serie aproape identica ca sicifre cu cea a celor din New England, insa intoarsa pe dos: nici o victorie in sezonul curent si doar un singur meci castigat in ultimele 18 partide oficiale, incluzandu-le pe cele din sezonul trecut. Greu, foarte greu de trecut peste ce aparea in cartile de vizita ale celor doua echipe, chiar si agentiile de pariuri necatadicsind sa dea o cota la victorie mai mare de 1.13 pentru Patriots.
Insa, totusi, minunea s-a produs. Cu o excelenta consistenta in joc, avand un Ronnie Brown in zi de gratie, cu 5 touch-down-uri trecute in dreptul lui, si in plus dand peste niste componenti ai celor de la Patriots care nu se regaseau nici in atac si nici in faza defensiva, fotbalistii din Miami au reusit ceea ce probabil doar visasera inainte de ziua jocului. Un sec 38-13 care nu lasa loc de alte comentarii. Fara doar si poate, supriza campionatului de pana acum.
Ce urmeaza? Mai mult ca sigur cei de la Dolphins vor castiga mult in motivatie si in forta de joc prin victoria de pe Gillette Stadium, iar asta se va vedea in jocul lor, chiar daca mai mult ca sigur nu vor mai reusi o evolutie la aceiasi parametri de varf si in meciurile urmatoare. Pentru Patriots urmeaza o perioada in care vor trebui sa rezolve cea mai importanta problema a lor, si anume lipsa leadershipului lui Tom Brady, altfel spus absenta unui quarterback care sa poata organiza fazele de atac ca la carte. Ar trebui sa faca asta cat mai repede, altfel nu vom mai intalni pentru ceva vreme meciuri care Patriots, fiind favoriti atat de certi, sa fie practic ca si castigatori ai partidelor inca inainte de a incepe acestea, asa cum a fost cazul in multe situatii din sezonul 2007.
20 sept. 2008
"Mureseni am fost, mureseni vom fi..."
Saptamana trecuta am dat o fuga pana pe meleagurile natale, in Targu-Mures mai precis. S-a nimerit excelent sa prind un meci pe care FCM-ul din localitate, vorba crainicilor de la radio, l-a jucat acasa contra oradenilor de la FC Bihor. Ce tare, pot sa ii vad si eu pe baieti la treaba, mi-am zis.
Intr-adevar, chiar meritau atentie, la cum jucasera pana atunci. Erau pe 4 in liga a doua in seria vestica, plus ca si marcasera multe goluri, promitand astfel un meci spectaculos. In plus, chestia si mai interesanta era ca abia implinisera un trimestru de existenta, clubul aparand printr-un fel de cezariana fortata abia in vara asta, printr-o intelegere dintre muresenii de la Trans-Sil si cei de la Sanicolau Mare.
Stadion aproape plin, atmosfera entuziasta in tribune, stadion cosmetizat pentru a primi echipa oaspete si pe oficiali in niste conditii decente. Eh, ce-i drept, stadion aproape plin insemnau vreo 2000 de spectatori, iar atmosfera entuziasta era reprezentata de cei aproximativ 50 de suporteri din micuta galerie portocalie a muresenilor. Micuta, dar inimoasa, ca sa folosesc un stereotip. Meciul nu prea a avut istoric, terminandu-se cu 5-1 pentru FCM. Astfel ca la finalul meciului, suporterii au putut pleca fericiti din tribune, jucatorii mureseni au putut si ei sarbatori o noua victorie clara acasa, iar orasul se putea bucura din nou ca are o echipa de fotbal care mai scoate cat de cat capul in lumea fotbalistica romaneasca.
Pot spune ca am ramas cu 3 lucruri demne de mentionat dupa meci: cu imaginea golului 3 al muresenilor, un super-sut de-al lui Antal - prinde mingea respinsa de aparare in aer, la seminaltime, undeva la 18-19 metri de poarta, si reuseste un sut din plin, mingea ajungand aproape de vinclul din stanga portii oradene, lovind bara transversala, iar apoi intrand in poarta, fara a scoate vreo reactie de la cei din compartimentul defensiv al bihorenilor -; cu bucuria de
putea vedea o echipa de acasa in liga a doua dupa 6 ani de seceta si neputinta; cu imaginea atmosferei de la stadion, cam a 5-a parte din atmosfera unor meciuri de liga 1 sau de cupe europene pe care le vazusem in ultimii ani. Putin ar spune unii, insa un semn bun, zic eu. Pentru ca au unde sa creasca, pentru ca daca se tin de treaba pot face niste lucruri frumoase in Targu-Mures.
Si ar mai fi inca ceva. Un cantec de-al galeriei muresene imi tot venea in minte dupa ce parasisem stadionul. Cantec preluat de la echipele de prima scena, insa adaptat, intr-un mod un pic hilar, de fanii FCM-ului: "Mureseni am fost,/Mureseni vom fi/ Pana vom muri./ FCM Mures". Sa tot auzim de bine.
Intr-adevar, chiar meritau atentie, la cum jucasera pana atunci. Erau pe 4 in liga a doua in seria vestica, plus ca si marcasera multe goluri, promitand astfel un meci spectaculos. In plus, chestia si mai interesanta era ca abia implinisera un trimestru de existenta, clubul aparand printr-un fel de cezariana fortata abia in vara asta, printr-o intelegere dintre muresenii de la Trans-Sil si cei de la Sanicolau Mare.
Stadion aproape plin, atmosfera entuziasta in tribune, stadion cosmetizat pentru a primi echipa oaspete si pe oficiali in niste conditii decente. Eh, ce-i drept, stadion aproape plin insemnau vreo 2000 de spectatori, iar atmosfera entuziasta era reprezentata de cei aproximativ 50 de suporteri din micuta galerie portocalie a muresenilor. Micuta, dar inimoasa, ca sa folosesc un stereotip. Meciul nu prea a avut istoric, terminandu-se cu 5-1 pentru FCM. Astfel ca la finalul meciului, suporterii au putut pleca fericiti din tribune, jucatorii mureseni au putut si ei sarbatori o noua victorie clara acasa, iar orasul se putea bucura din nou ca are o echipa de fotbal care mai scoate cat de cat capul in lumea fotbalistica romaneasca.
Pot spune ca am ramas cu 3 lucruri demne de mentionat dupa meci: cu imaginea golului 3 al muresenilor, un super-sut de-al lui Antal - prinde mingea respinsa de aparare in aer, la seminaltime, undeva la 18-19 metri de poarta, si reuseste un sut din plin, mingea ajungand aproape de vinclul din stanga portii oradene, lovind bara transversala, iar apoi intrand in poarta, fara a scoate vreo reactie de la cei din compartimentul defensiv al bihorenilor -; cu bucuria de
putea vedea o echipa de acasa in liga a doua dupa 6 ani de seceta si neputinta; cu imaginea atmosferei de la stadion, cam a 5-a parte din atmosfera unor meciuri de liga 1 sau de cupe europene pe care le vazusem in ultimii ani. Putin ar spune unii, insa un semn bun, zic eu. Pentru ca au unde sa creasca, pentru ca daca se tin de treaba pot face niste lucruri frumoase in Targu-Mures.
Si ar mai fi inca ceva. Un cantec de-al galeriei muresene imi tot venea in minte dupa ce parasisem stadionul. Cantec preluat de la echipele de prima scena, insa adaptat, intr-un mod un pic hilar, de fanii FCM-ului: "Mureseni am fost,/Mureseni vom fi/ Pana vom muri./ FCM Mures". Sa tot auzim de bine.
15 sept. 2008
Doua ipostaze diferite
Ma uitam sambata la Liverpool – Manchester United. Meci frumos, chiar daca nu a debordat prin faze de poarta sau executii tehnice de mare rafinament. Am remarcat o comparatie facuta la un moment dat de comentatori, Emil Gradinescu si Ioan Viorel, care suna cam asa: “Duelul de azi dintre Liverpool si Manchester United poate sa fie sintetizat foarte bine printr-o comparatie intre Dirk Kuyt si Dimitar Berbatov.” Foarte mare dreptate au avut cei doi, desfasurarea jocului si modul de organizare al celor doua echipe stand drept marturie.
Te uiti la un Dirk Kuyt si vezi un jucator foarte activ si agil, bataios, care se pozitioneaza foarte bine pe teren, un jucator care de multe imprima ritmul atacului lui Liverpool, chiar daca nu e el cel care culege meritele in final. Totodata, il si vezi gresind cate o preluare (ii vine mingea la picior, insa pana termina el preluarea, mingea a mai facut inca vreo 15 metri buni), dar si ratand uneori din cele mai clare pozitii. Liverpool la fel: da impresia unei echipe organizate pana la cel mai mic detaliu de maestrul Benitez (sau, mai degraba, as spune ca este intr-adevar un etalon de organizare al jocului), fiecare jucator stiind foarte bine ce are de facut si nefacand rabat de la efort in nici un meci, aratand o mare dorinta de reusita. In acelasi timp, cu toata organizarea de care da dovada, nu a reusit sa castige pana acum nici un meci la mai mult de un gol, in orice competitie in care a jucat.
Dimitar Berbatov e un alt tip de jucator. E mai mult tipul de vedeta de cinema, care atrage priviri si care cauta sa fie privita de toata lumea, In acelasi timp, si-a castigat locul in topuri prin munca si prin mult talent care a fost pus in exploatat exact asa cum ar fi trebuit exploatat. Pare uneori delasator, lenes, poate chiar fara prea multa dorinta de a iesi in evidenta, facandu-I pe altii sa se intrebe ce cauta pe teren, insa in secunda urmatoare, cum a ajuns mingea la piciorul lui, reuseste o pivotare la care fundasul advers nici nu se gandea si ajunge sa il execute pe portar cu un sut viclean. Asa a parut si Man Utd sambata: nu s-a intrebuintat prea mult, a dat uneori senzatia ba ca nu vrea mai mult, ba ca nu poate mai mult, insa a si aratat in cateva ocazii de ce este, pe merit, detinatoarea Ligii Campionilor. Parca a fost un joc, in care de data asta cei de la United nu au avut jucariile sau partenerii de joaca cei mai potriviti pentru ce ar fi vrut.
Meciul s-a terminat cu 2-1 pentru Cormorani, fiind prima victorie a lui Liverpool in fata vecinilor de la est dupa 4 ani. Kuyt i-a aratat lui Berbatov ca munca sustinuta e mai pretioasa decat acea sclipire de geniu. De data aceasta.
Te uiti la un Dirk Kuyt si vezi un jucator foarte activ si agil, bataios, care se pozitioneaza foarte bine pe teren, un jucator care de multe imprima ritmul atacului lui Liverpool, chiar daca nu e el cel care culege meritele in final. Totodata, il si vezi gresind cate o preluare (ii vine mingea la picior, insa pana termina el preluarea, mingea a mai facut inca vreo 15 metri buni), dar si ratand uneori din cele mai clare pozitii. Liverpool la fel: da impresia unei echipe organizate pana la cel mai mic detaliu de maestrul Benitez (sau, mai degraba, as spune ca este intr-adevar un etalon de organizare al jocului), fiecare jucator stiind foarte bine ce are de facut si nefacand rabat de la efort in nici un meci, aratand o mare dorinta de reusita. In acelasi timp, cu toata organizarea de care da dovada, nu a reusit sa castige pana acum nici un meci la mai mult de un gol, in orice competitie in care a jucat.
Dimitar Berbatov e un alt tip de jucator. E mai mult tipul de vedeta de cinema, care atrage priviri si care cauta sa fie privita de toata lumea, In acelasi timp, si-a castigat locul in topuri prin munca si prin mult talent care a fost pus in exploatat exact asa cum ar fi trebuit exploatat. Pare uneori delasator, lenes, poate chiar fara prea multa dorinta de a iesi in evidenta, facandu-I pe altii sa se intrebe ce cauta pe teren, insa in secunda urmatoare, cum a ajuns mingea la piciorul lui, reuseste o pivotare la care fundasul advers nici nu se gandea si ajunge sa il execute pe portar cu un sut viclean. Asa a parut si Man Utd sambata: nu s-a intrebuintat prea mult, a dat uneori senzatia ba ca nu vrea mai mult, ba ca nu poate mai mult, insa a si aratat in cateva ocazii de ce este, pe merit, detinatoarea Ligii Campionilor. Parca a fost un joc, in care de data asta cei de la United nu au avut jucariile sau partenerii de joaca cei mai potriviti pentru ce ar fi vrut.
Meciul s-a terminat cu 2-1 pentru Cormorani, fiind prima victorie a lui Liverpool in fata vecinilor de la est dupa 4 ani. Kuyt i-a aratat lui Berbatov ca munca sustinuta e mai pretioasa decat acea sclipire de geniu. De data aceasta.
10 sept. 2008
La pescuit
In Insulele Feroe sunt mai multe locuri bune pentru pescuit. Unul din ele e la Torshavn, in capitala micutului arhipelag. Intr-o dupa-masa de miercuri terna, mohorata, cum de altfel sunt mai toate zilele din Feroe, doi pescari s-au inteles sa iasa impreuna la o partida de pescuit.
Unul din ei avea un oarecare avantaj: avea mult mai multe rame decat colegul sau si, in plus, avea si o undita destul de buna, cumparata de curand, de undeva din Austria sau Elvetia - fusese acolo prin iunie, cu niste treaba. Celalalt, mai amarat de felul lui, a avut "privilegiul" de a alege el locul pentru pescuitul din ziua respectiva, macar in felul acesta putand opta pentru un loc mai cunoscut pentru el, sa poata cumva demonta din avantajul celuilalt.
Cei doi pescari s-au intalnit undeva in oras, iar apoi au pornit spre locul cu pricina. Odata ajunsi acolo, s-au asezat fiecare pe scaunelul lui, si-au aranjat unditele si momelile si au inceput sa astepte.
Asteptau. Nu se intampla nimic iesit din comun, nimic care sa schimbe din tabloul destul de rece al zilei respective. Pescarul cu undita mai performanta parca simtise de cateva ori ca muscase pestele, insa totul s-a dovedit a fi doar o iluzie. Iar timpul trecea.
Si trecea in continuare, in exact aceleasi coordonate: unul din pescari cu tot mai putina rabdare, celalalt cu o figura implacabila, stand la locul lui fara aproape nici o expresie care sa ii apara pe chip, iar in jurul lor aceeasi atmosfera apasatoare, grea, cu nori care apasau parca si mai mult pe locuitorii arhipelagului. Ba nu, s-a schimbat totusi ceva - a inceput sa ploua. o ploaie rece si sacaitoare. Un cadru si mai potrivit pentru o zi care mai bine nu ar fi existat in calendar.
Unul din pescari, cel cu undita mai de soi, n-a mai rezistat. S-a ridicat si si-a aprins o tigara. Insa exact in acelasi moment s-a nimerit sa treaca prin zona un politist. Nu e voie sa fumezi in Feroe. Iar politistii de acolo sunt foarte scrupulosi. Asa ca pescarul nostru s-a ales cu o amenda de toata frumusetea, pe care a trebuit sa o achite pe loc. Totusi, datele problemei nu se schimbau prea mult, doar ca cel amendat nu va mai putea cumpara la fel de multa momeala pentru data viitoare cand va merge la pescuit.
Insa, ca din senin, la scurt timp dupa momentul punitiv, undita cea performanta si mult laudata a inceput sa se zbata. Era un peste! Primul peste prins dupa mult timp. Pescarul in cauza l-a scos mandru din apa, desi in ochii lui se putea citi o mandrie amara, mai degraba cu iz de neputinta decat cu o senzatie de bucurie data de succesul sau. Celalalt pescar se uita in gol la colegul sau, neschitand in continuare nici un gest. Primul a pus apoi pestele in saculetul sau si s-a asezat din nou pe scaun, cu ochii atintiti la firul unditei.
Si asa au ramas amandoi pana s-a asternut intunericul. Undita pescarului mai sarac a parut ca se misca in doua ocazii, chiar inainte sa isi stranga lucrurile de plecare, insa s-a dovedit a fi totul doar o iluzie. Celalalt pescar castigase competitia din ziua respectiva, desi reusise sa prinda abia un singur peste. "Putin, anemic, dar conteaza", isi zicea in sinea lui castigatorul.
La final, cel doi si-au strans mana si au plecat fiecare spre casa lui, cu promisiunea ca la anul pescarul cu undita mai buna va intoarce invitatia pescarului mai sarac. Cadru de final: un peisaj aproape cufundat de inturneric, udat de o ploaie marunta, plin de stanci, cu apele involburate ale marii lovindu-se de acestea, si doua siluete pierzandu-se undeva in planul secund al imaginii, fiecare luand-o pe drumuri diferite.
Au interpretat:
- echipa nationala de fotbal a Romaniei, in rolul pescarului castigator
- echipa nationala de fotbal a Insulelor Feroe, in rolul pescarului mai sarac
- un arbitru croat oarecare, in rolul politistului
Va urma...
7 sept. 2008
Raspuns: Verde = Galben + 3
Se da: o echipa nationala a Romaniei; o echipa nationala a Lituaniei; o competitie sportiva; o arena sportiva plina cu spectatori; o seara calda de septembrie.
Se cere: rezultatul final al meciului si motivarea raspunsului.
Rezolvare: Fara nici o indoiala, baietii lituanieni sunt cu cateva clase peste romani, deci victoria nu se poate sa le scape, in conditii normale de joc. Ba mai mult, as putea spune ca ar fi chiar cu vreo 3 clase peste. Au o stiinta mai buna a jocului, au o circulatie superioara a balonului, au flerul ala care baietilor romani le lipseste. Nici nu e de mirare daca scorul o sa fie net superior la finalul meciului, asta indiferent de cate schimbari o sa faca antrenorul roman sau de cate time-out-uri o sa ceara.
Stai asa. Time-out-uri? Cu 3 clase peste romani? O stiinta a jocului superioara? Asta e baschet... Adica da, Lituania e mai buna decat Romania la baschet, ca doar au fost si la Jocurile Olimpice de la Beijing si s-au comportat atat de bine acolo. Insa asta doar la baschet, nu si la alt sport, gen fotbal. Uitati-va si la cotele de la agentiile de pariuri, pentru meciul de fotbal: Romania favorita, cota 1.30. Romanii trebuie sa castige clar, fara indoiala.
Totusi, aseara, spectatorii meciului de fotbal de pe acea frumoasa arena mentionata in datele problemei, au putut sa se bucure poate doar de vremea frumoasa de afara. Aa, si de calitatea executiilor de la goluri. Insa doar atat. Cu toate incurajarile primite, fotbalistii romani de pe teren au pierdut contra celor lituanieni cu un scor de neprezentare. Fara prea multe alte comentarii.
Cat despre problema de la inceput, ce s-a intamplat aseara nu a reprezentat o rezolvare logica si asteptata a ei. Insa poate tocmai de aceea sunt apreciate mintile stralucite care gasesc o alta rezolvare corecta, pe care reusesc sa o si argumenteze. Aseara am avut parte de un caz din acesta. Sa vedem cand va fi urmatorul.
Se cere: rezultatul final al meciului si motivarea raspunsului.
Rezolvare: Fara nici o indoiala, baietii lituanieni sunt cu cateva clase peste romani, deci victoria nu se poate sa le scape, in conditii normale de joc. Ba mai mult, as putea spune ca ar fi chiar cu vreo 3 clase peste. Au o stiinta mai buna a jocului, au o circulatie superioara a balonului, au flerul ala care baietilor romani le lipseste. Nici nu e de mirare daca scorul o sa fie net superior la finalul meciului, asta indiferent de cate schimbari o sa faca antrenorul roman sau de cate time-out-uri o sa ceara.
Stai asa. Time-out-uri? Cu 3 clase peste romani? O stiinta a jocului superioara? Asta e baschet... Adica da, Lituania e mai buna decat Romania la baschet, ca doar au fost si la Jocurile Olimpice de la Beijing si s-au comportat atat de bine acolo. Insa asta doar la baschet, nu si la alt sport, gen fotbal. Uitati-va si la cotele de la agentiile de pariuri, pentru meciul de fotbal: Romania favorita, cota 1.30. Romanii trebuie sa castige clar, fara indoiala.
Totusi, aseara, spectatorii meciului de fotbal de pe acea frumoasa arena mentionata in datele problemei, au putut sa se bucure poate doar de vremea frumoasa de afara. Aa, si de calitatea executiilor de la goluri. Insa doar atat. Cu toate incurajarile primite, fotbalistii romani de pe teren au pierdut contra celor lituanieni cu un scor de neprezentare. Fara prea multe alte comentarii.
Cat despre problema de la inceput, ce s-a intamplat aseara nu a reprezentat o rezolvare logica si asteptata a ei. Insa poate tocmai de aceea sunt apreciate mintile stralucite care gasesc o alta rezolvare corecta, pe care reusesc sa o si argumenteze. Aseara am avut parte de un caz din acesta. Sa vedem cand va fi urmatorul.
3 sept. 2008
Ultima zi
E vorba de ultima zi de transferuri de jucatori, mai precis 1 septembrie. Multe mutari interesante, cateva reusind totusi sa capteze atentia in mod clar, fiind primadonele zilei si, de ce nu, ale intregii perioade.
Intotdeauna asteptam ultima zi. Stiam ca multi asteapta pana atunci sa isi faca mutarile decisive. Atunci au loc marile negocieri, dar si mai marile schimbari de situatie. Ajungi seara linistit de la serviciu, dai drumul la tv sa vezi stirile sportive si iti apare acolo prima stire, cum ca echipa X a dat lovitura, platind o suma imensa de bani pentru serviciile marelui jucator Y. Iar tu stai mirat gandidu-te ca nu te asteptai la asta, insa incercand sa te impaci cu ideea ca o sa il vezi de acum incolo pe Y aparand culorile altei echipe.
Ziua de 1 septembrie a fost una cu adevarat speciala. Acest specific i-a fost dat de saga creata in special in jurul unui nume: Berbatov. Vecinul nostru Dimitar, de peste Dunare, atacantul numarul 1 de la Tottenham. Numele lui fusese pe buzele tuturor inca inainte de a incepe perioada de transferuri, fiind dat ca sigur ba la Man United, ba la Real Madrid, ba la orice alta echipa ce mai dispunea de resurse financiare mai insemnate. Sincer vorbind, Berbatov isi merita statutul, la ce evolutii avusese in ultima editie de Premier League. Ei bine, timpul a trecut, s-a facut 1 septembrie, iar Berbatov era inca la Tottenham. Totusi, toata lumea stia ca nu o sa ramana tot la Spurs pana la sfarsitul zilei.
Cei de la Eurosport au pe site-ul lor un fel de bazar al zvonurilor de transferuri, numit Early Doors. Foarte amuzant a fost modul in care ei au surprins intreaga zi a lui Berbatov, cu decolarea spre Manchester, cu diversele discutii purtate cu oficialii de la United, cu noii proprietari de la City care aparent facusera o oferta si mai mare, doar-doar o sa poata sa il fure celor de la United (http://uk.eurosport.yahoo.com/football/early-doors/article/33480/). Mai mult, la cate speculatii si scenarii aparusera, cei de la Eurosport se pusesera pe glume, scriind ca n-ar fi de mirare ca pe fir sa intervina si FC United, al treilea si singurul club din Manchester care nu fusese mentionat pana atunci ca posibila destinatie a atacantului bulgar. Pana la urma, putin dupa miezul noptii, anuntul oficial a fost facut, Berbatov pozand mandru cu tricoul rosu al celor de la United, dupa ce acestia platisera aproape 40 de milioane de euro pe el.
Totusi, pana la urma, nu aceasta a fost marea lovitura a zilei. Ironia sortii, tocmai rivalii de la Manchester City au reusit marea performanta: achizitionarea lui Robinho, de la Real Madrid, pentru 42 de milioane de euro. Ce inseamna asta? Inseamna cel mai mare transfer al verii, inseamna un mare bobarnac dat peste nas lui Abramovici si celor de la Chelsea (pe magazinul lor online aparuse chiar oferta pentru cumparare de tricoul al londonezilor cu numele brazilianului inscriptionat pe spate), insa, poate mai important, inseamna primul gest de putere din partea noilor patroni arabi ai celor de la City. Declaratia lor simpla, din dimineata zilei de 1 septembrie, cand au semnat memorandumul de preluare a clubului: "Vrem sa cream aici cel mai mare club din lume, mai mare decat Manchester United si Real Madrid la un loc". Ce e poate putin infricosator e ca s-ar putea sa aiba dreptate. Daca in mai putin de o zi dupa preluarea clubului au reusit sa il convinga pe Robinho sa semneze cu ei, oare de ce ar fi fost in stare daca ar fi avut 3 zile la dispozitie? Nici nu ma mai gandesc la ce jucatori ar fi transferat daca ar fi avut o saptamana. Asteptam cu curiozitate urmatoarea perioada de transferuri, in ianuarie 2008.
Robinho, Berbatov, insa acestia nu sunt toate numele mari care si-au schimbat domiciliul in ultima zi de transferuri. Alte miscari interesante au facut si Quaresma la Inter, Fellaini la Everton, Riera la Liverpool si Di Natale la West Ham. Insa nici unul din acestia nu a captat atentia cum au facut-o cei doi atacanti, proaspat rezidenti in Manchester.
Intotdeauna asteptam ultima zi. Stiam ca multi asteapta pana atunci sa isi faca mutarile decisive. Atunci au loc marile negocieri, dar si mai marile schimbari de situatie. Ajungi seara linistit de la serviciu, dai drumul la tv sa vezi stirile sportive si iti apare acolo prima stire, cum ca echipa X a dat lovitura, platind o suma imensa de bani pentru serviciile marelui jucator Y. Iar tu stai mirat gandidu-te ca nu te asteptai la asta, insa incercand sa te impaci cu ideea ca o sa il vezi de acum incolo pe Y aparand culorile altei echipe.
Ziua de 1 septembrie a fost una cu adevarat speciala. Acest specific i-a fost dat de saga creata in special in jurul unui nume: Berbatov. Vecinul nostru Dimitar, de peste Dunare, atacantul numarul 1 de la Tottenham. Numele lui fusese pe buzele tuturor inca inainte de a incepe perioada de transferuri, fiind dat ca sigur ba la Man United, ba la Real Madrid, ba la orice alta echipa ce mai dispunea de resurse financiare mai insemnate. Sincer vorbind, Berbatov isi merita statutul, la ce evolutii avusese in ultima editie de Premier League. Ei bine, timpul a trecut, s-a facut 1 septembrie, iar Berbatov era inca la Tottenham. Totusi, toata lumea stia ca nu o sa ramana tot la Spurs pana la sfarsitul zilei.
Cei de la Eurosport au pe site-ul lor un fel de bazar al zvonurilor de transferuri, numit Early Doors. Foarte amuzant a fost modul in care ei au surprins intreaga zi a lui Berbatov, cu decolarea spre Manchester, cu diversele discutii purtate cu oficialii de la United, cu noii proprietari de la City care aparent facusera o oferta si mai mare, doar-doar o sa poata sa il fure celor de la United (http://uk.eurosport.yahoo.com/football/early-doors/article/33480/). Mai mult, la cate speculatii si scenarii aparusera, cei de la Eurosport se pusesera pe glume, scriind ca n-ar fi de mirare ca pe fir sa intervina si FC United, al treilea si singurul club din Manchester care nu fusese mentionat pana atunci ca posibila destinatie a atacantului bulgar. Pana la urma, putin dupa miezul noptii, anuntul oficial a fost facut, Berbatov pozand mandru cu tricoul rosu al celor de la United, dupa ce acestia platisera aproape 40 de milioane de euro pe el.
Totusi, pana la urma, nu aceasta a fost marea lovitura a zilei. Ironia sortii, tocmai rivalii de la Manchester City au reusit marea performanta: achizitionarea lui Robinho, de la Real Madrid, pentru 42 de milioane de euro. Ce inseamna asta? Inseamna cel mai mare transfer al verii, inseamna un mare bobarnac dat peste nas lui Abramovici si celor de la Chelsea (pe magazinul lor online aparuse chiar oferta pentru cumparare de tricoul al londonezilor cu numele brazilianului inscriptionat pe spate), insa, poate mai important, inseamna primul gest de putere din partea noilor patroni arabi ai celor de la City. Declaratia lor simpla, din dimineata zilei de 1 septembrie, cand au semnat memorandumul de preluare a clubului: "Vrem sa cream aici cel mai mare club din lume, mai mare decat Manchester United si Real Madrid la un loc". Ce e poate putin infricosator e ca s-ar putea sa aiba dreptate. Daca in mai putin de o zi dupa preluarea clubului au reusit sa il convinga pe Robinho sa semneze cu ei, oare de ce ar fi fost in stare daca ar fi avut 3 zile la dispozitie? Nici nu ma mai gandesc la ce jucatori ar fi transferat daca ar fi avut o saptamana. Asteptam cu curiozitate urmatoarea perioada de transferuri, in ianuarie 2008.
Robinho, Berbatov, insa acestia nu sunt toate numele mari care si-au schimbat domiciliul in ultima zi de transferuri. Alte miscari interesante au facut si Quaresma la Inter, Fellaini la Everton, Riera la Liverpool si Di Natale la West Ham. Insa nici unul din acestia nu a captat atentia cum au facut-o cei doi atacanti, proaspat rezidenti in Manchester.
31 aug. 2008
Cronica de Old Firm: Celtic - Rangers 2-4
Etapa a 4-a din Scottish Premier League a adus din nou fata in fata cele doua embleme ale fotbalului din Scotia, Celtic si Rangers, de data aceasta pe Celtic Park. Suporterii celor doua echipe, ba chiar si orasul Glasgow in sine, simteau importanta meciului inca de la inceputul saptamanii si se asteptau la obisnuitul spectacol de la fiecare confruntare. Old Firm, numele sub care e cunoscuta rivalitatea dintre Celtic si Rangers, ajunsese la a 376-a intalnire din istoria sa care se intinde in decursul a 3 secole diferite.
Ei bine, asteptarile le-au fost mult depasite de data aceasta, jucatorii celor doua echipe luand parte la unul din cele mai frumoase derby-uri ale Glasgow-ului din ultimii ani. Multa forta in joc, multa determinare, dueluri aprige pentru minge - elemente specifice pentru fiecare meci din Old Firm, insa elemente care au fost dublate de multe realizari tehnice, poate nu chiar atat de specifice fotbalului scotian, plus un numar de goluri cu care Old Firm-ul nu era obisnuit, si anume 6.
Meciul a inceput cu o perioada destul de lunga de tatonare intre cele doua mari rivale, fara prea multe faze de poarta. Cel care a spart gheata a fost Daniel Cousin, varful nascut in Gabon al celor de la Rangers. Patrunderea lui din minutul 37 pe partea stanga a apararii lui Celtic, urmata de un sut viclean la coltul scurt al portii aparate de Artur Boruc, i-a pus pe oaspeti in avantaj. Totusi, avantajul a fost unul de foarte scurta durata. A fost de ajuns sa treaca doar 90 de secunde pentru ca Georgios Samaras sa egaleze pentru alb-verzi. Si a facut-o intr-un mod cat mai simplu: sut pe centrul portii din 6 metri dupa o respingere gresita a unei centrari venite de pe stanga. 1-1 dupa 45 de minute.
Pauza a fost un sfetnic bun pentru oamenii antrenati de Walter Smith, cei de la Rangers reusind sa le strice planurile gazdelor printr-un gol venit repede, dupa doar 6 minute din repriza. Cel care si-a trecut numele pe lista marcatorilor a fost Kenny Miller, cu un voleu de senzatie de la 15 metri lateral dreapta, care a facut interventia lui Boruc inutila.
Oaspetii insa nu s-au multumit doar cu atat. Zece minute mai tarziu, dupa un corner executat de pe stanga de Charlie Adam, noua achizitie a lui Rangers, portughezul Pedro Mendes, a expediat un sut bomba de la 30 de metri, mingea strecurandu-se printre padurea de fundasi si poposind langa bara portii celor de la Celtic. Cel mai frumos gol al meciului, fara indoiala - ce reusita pentru un jucator aflat la primul lui meci din Old Firm.
Spectacolul nu s-a terminat aici. Rivalitatea si determinarea cu care se juca au adus cu sine si doua eliminari, cate una in fiecare tabara: Cousin (Rangers), marcatorul primului gol, pentru doua intrari succesive cu cotul in saritura, si, la interval de un minut, Jan Venegoor van Hesselink (Celtic) pentru o incercare de lovire a unui jucator advers. Lipsita de inspiratie decizia antrenorului celor de la Celtic, Gordon Strachan, de a-l introduce pe Hesselink pe teren, el rezistand doar patru minute inainte de a fi eliminat, fara a reusi vreo realizare notabila.
Ceea ce a urmat i-a facut pe comentatorii de televiiune scotieni sa afirme ca situatia nu poate deveni mai rea de atat pentru fanii lui Celtic: Kenny Miller, mijlocasul albastrilor, a reusit dubla, la o mare eroare a lui Boruc. Portarul polonez a scapat in fata mingea centrata de pe dreapta, Miller trebuind doar sa impinga mingea in poarta goala.
Celtic era la pamant. Reusita lui Nakamura din final, o lovitura libera executata magistral pe langa zid, care nu a putut scoate nici o reactie din partea celor de la Rangers, nu a facut decat sa mai micsoreze din diferenta, ducand scorul la 2-4. Insa umilinta a ramas acolo. Importanta vitoriei a fost subliniata si de Walter Smith la finalul meciului: "Nu ne imaginam ca puteam marca patru goluri intr-o deplasare unde se castiga foarte rar, indiferent care e echipa vizitatoare." Avea dreptate Smith, victoria aceasta fiind abia a 3-a a celor de la Rangers pe terenul lui Celtic in 8 ani si mai mult de 15 meciuri disputate intre cele doua echipe pe Celtic Park.
A 376-a confruntare din Old Firm a trecut. Urmeaza a 377-a, pe Ibrox Park, pe 27 decembrie. Ramane de vazut cui ii va aduce Mos Craciun mai multe cadouri atunci.
Ei bine, asteptarile le-au fost mult depasite de data aceasta, jucatorii celor doua echipe luand parte la unul din cele mai frumoase derby-uri ale Glasgow-ului din ultimii ani. Multa forta in joc, multa determinare, dueluri aprige pentru minge - elemente specifice pentru fiecare meci din Old Firm, insa elemente care au fost dublate de multe realizari tehnice, poate nu chiar atat de specifice fotbalului scotian, plus un numar de goluri cu care Old Firm-ul nu era obisnuit, si anume 6.
Meciul a inceput cu o perioada destul de lunga de tatonare intre cele doua mari rivale, fara prea multe faze de poarta. Cel care a spart gheata a fost Daniel Cousin, varful nascut in Gabon al celor de la Rangers. Patrunderea lui din minutul 37 pe partea stanga a apararii lui Celtic, urmata de un sut viclean la coltul scurt al portii aparate de Artur Boruc, i-a pus pe oaspeti in avantaj. Totusi, avantajul a fost unul de foarte scurta durata. A fost de ajuns sa treaca doar 90 de secunde pentru ca Georgios Samaras sa egaleze pentru alb-verzi. Si a facut-o intr-un mod cat mai simplu: sut pe centrul portii din 6 metri dupa o respingere gresita a unei centrari venite de pe stanga. 1-1 dupa 45 de minute.
Pauza a fost un sfetnic bun pentru oamenii antrenati de Walter Smith, cei de la Rangers reusind sa le strice planurile gazdelor printr-un gol venit repede, dupa doar 6 minute din repriza. Cel care si-a trecut numele pe lista marcatorilor a fost Kenny Miller, cu un voleu de senzatie de la 15 metri lateral dreapta, care a facut interventia lui Boruc inutila.
Oaspetii insa nu s-au multumit doar cu atat. Zece minute mai tarziu, dupa un corner executat de pe stanga de Charlie Adam, noua achizitie a lui Rangers, portughezul Pedro Mendes, a expediat un sut bomba de la 30 de metri, mingea strecurandu-se printre padurea de fundasi si poposind langa bara portii celor de la Celtic. Cel mai frumos gol al meciului, fara indoiala - ce reusita pentru un jucator aflat la primul lui meci din Old Firm.
Spectacolul nu s-a terminat aici. Rivalitatea si determinarea cu care se juca au adus cu sine si doua eliminari, cate una in fiecare tabara: Cousin (Rangers), marcatorul primului gol, pentru doua intrari succesive cu cotul in saritura, si, la interval de un minut, Jan Venegoor van Hesselink (Celtic) pentru o incercare de lovire a unui jucator advers. Lipsita de inspiratie decizia antrenorului celor de la Celtic, Gordon Strachan, de a-l introduce pe Hesselink pe teren, el rezistand doar patru minute inainte de a fi eliminat, fara a reusi vreo realizare notabila.
Ceea ce a urmat i-a facut pe comentatorii de televiiune scotieni sa afirme ca situatia nu poate deveni mai rea de atat pentru fanii lui Celtic: Kenny Miller, mijlocasul albastrilor, a reusit dubla, la o mare eroare a lui Boruc. Portarul polonez a scapat in fata mingea centrata de pe dreapta, Miller trebuind doar sa impinga mingea in poarta goala.
Celtic era la pamant. Reusita lui Nakamura din final, o lovitura libera executata magistral pe langa zid, care nu a putut scoate nici o reactie din partea celor de la Rangers, nu a facut decat sa mai micsoreze din diferenta, ducand scorul la 2-4. Insa umilinta a ramas acolo. Importanta vitoriei a fost subliniata si de Walter Smith la finalul meciului: "Nu ne imaginam ca puteam marca patru goluri intr-o deplasare unde se castiga foarte rar, indiferent care e echipa vizitatoare." Avea dreptate Smith, victoria aceasta fiind abia a 3-a a celor de la Rangers pe terenul lui Celtic in 8 ani si mai mult de 15 meciuri disputate intre cele doua echipe pe Celtic Park.
A 376-a confruntare din Old Firm a trecut. Urmeaza a 377-a, pe Ibrox Park, pe 27 decembrie. Ramane de vazut cui ii va aduce Mos Craciun mai multe cadouri atunci.
29 aug. 2008
Dupa 12 ani
Atletico Madrid - Schalke. Meciul jucat miercuri, 27 august, in turul 3 preliminar din Liga Campionilor. Scorul? Un sec 4-0 pentru gazde. Insa modul in care au facut-o, sau mai degraba modul in care au fost ajutati sa o faca a fost extraordinar.
Nu au avut in spate un arbitru care sa dea 10-20-50% pentru echipa gazda sau vreun oficial cu gura mare care sa bage spaima in adversari. Au avut un super public, care le-a dat efectiv aripi. Cat sa fie, vreo 50 si ceva de mii de spectatori care au stiut foarte bine ce e de facut pentru a neutraliza forta de lupta a echipei germane, obisnuita de altfel cu astfel de atmosfera de pe propria arena. De data aceasta cei de la Schalke nu au mai fost ei cei care sa dicteze ostilitatile, ca in tur la Gelsenkirchen. Ba mai mult, au fost transformati in niste tauri debusolati aflati in mijlocul unei coride, cu ros-albii de la Atletico in rol de bravi matadori.
Ole-ul din tribune parca se putea auzi la fiecare reusita a madrilenilor, fie ca era vorba de o schema reusita ca la carte sau de o mai umila trecere a mingii printre picioarele vreunui adversar imbracat in bleumarin. Iar la goluri, parca intregul stadion se revarsa peste jucatorii de pe gazon. Ce atmosfera! Si oare ce au simtit germanii de fiecare data cand trebuiau sa scoata mingea din poarta? Faceau sau macar incercau sa se tina cat mai bine de sarcinile dictate de antrenor, insa cu fiecare reusita alb-rosie simteau tot mai mult ca nu mai au sanse, ca nu e seara lor.
Nici nu a fost. Cei care au stralucit au fost El Kun Aguerro, micul magician intors de la Beijing cu o medalie olimpica de aur, si Diego Forlan, cel care a reusit din nou sa traga echipa dupa el, imprimandu-i forta si agesivitate. Insa ei n-ar fi stralucit fara fanii de pe Vicente Calderon. E de ajuns doar sa te uiti la rezumatul meciului si poti simti forta pe care le-a dat-o publicul si bucuria pe care o simtea regasindu-se in fata unui spectacol de marca, cu echipa favorita in rol principal.
http://rojadirecta.com/foros/viewtopic.php?t=46423
Si asa au ajuns madrilenii dupa 12 ani din nou in Liga Campionilor. Ramane de vazut daca publicul de pe Claderon va putea sa fie din nou cel mai bun conducator de joc pentru Atletico si in grupele celei mai prestigioase competitii fotbalistice intercluburi.
Nu au avut in spate un arbitru care sa dea 10-20-50% pentru echipa gazda sau vreun oficial cu gura mare care sa bage spaima in adversari. Au avut un super public, care le-a dat efectiv aripi. Cat sa fie, vreo 50 si ceva de mii de spectatori care au stiut foarte bine ce e de facut pentru a neutraliza forta de lupta a echipei germane, obisnuita de altfel cu astfel de atmosfera de pe propria arena. De data aceasta cei de la Schalke nu au mai fost ei cei care sa dicteze ostilitatile, ca in tur la Gelsenkirchen. Ba mai mult, au fost transformati in niste tauri debusolati aflati in mijlocul unei coride, cu ros-albii de la Atletico in rol de bravi matadori.
Ole-ul din tribune parca se putea auzi la fiecare reusita a madrilenilor, fie ca era vorba de o schema reusita ca la carte sau de o mai umila trecere a mingii printre picioarele vreunui adversar imbracat in bleumarin. Iar la goluri, parca intregul stadion se revarsa peste jucatorii de pe gazon. Ce atmosfera! Si oare ce au simtit germanii de fiecare data cand trebuiau sa scoata mingea din poarta? Faceau sau macar incercau sa se tina cat mai bine de sarcinile dictate de antrenor, insa cu fiecare reusita alb-rosie simteau tot mai mult ca nu mai au sanse, ca nu e seara lor.
Nici nu a fost. Cei care au stralucit au fost El Kun Aguerro, micul magician intors de la Beijing cu o medalie olimpica de aur, si Diego Forlan, cel care a reusit din nou sa traga echipa dupa el, imprimandu-i forta si agesivitate. Insa ei n-ar fi stralucit fara fanii de pe Vicente Calderon. E de ajuns doar sa te uiti la rezumatul meciului si poti simti forta pe care le-a dat-o publicul si bucuria pe care o simtea regasindu-se in fata unui spectacol de marca, cu echipa favorita in rol principal.
http://rojadirecta.com/foros/viewtopic.php?t=46423
Si asa au ajuns madrilenii dupa 12 ani din nou in Liga Campionilor. Ramane de vazut daca publicul de pe Claderon va putea sa fie din nou cel mai bun conducator de joc pentru Atletico si in grupele celei mai prestigioase competitii fotbalistice intercluburi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)