50 de chestii sportive pe care sa le faci

Am dat zilele trecute peste un articol mai vechi care mi s-a parut foarte tare. Seamana mult cu o promisiune pe care mi-am facut-o odata, cand eram mai mic si mai putin umblat prin lume. Dar despre ce e vorba?

Autorul articolului s-a gandit la 50 de evenimente/chestii sportive pe care un pasionat adevarat de sport ar trebui sa le faca in decursul vietii, pentru a se putea bucura de cele mai tari senzatii ale genului. Le-am citit pe toate cele puse in articol - unele relevante, altele mai putin (ce-i drept, aici nu pot sa nu fiu subiectiv). Aici e lista:

http://observer.guardian.co.uk/osm/story/0,,1182710,00.html

Revenind acum la acele ganduri pe care le aveam in urma cu mai multi ani - era vorba de o hotarare luata (la un mod foarte serios, pot spune) ca voi ajunge sa vad de la fata locului mari evenimente sportive, mai ales meciuri de fotbal, intre echipe de renume, in locatii de legenda. Un meci de-al lui Liverpool pe Anfield, un El Clasico spaniol, un derby al Cetatii Eterne intre Roma si Lazio etc. Imi amintesc ca imi sclipeau ochii atunci, demult, cand ma imaginam acolo, pe stadioanele lumii, bucurandu-ma de spectacolul grozav ce se desfasura in fata mea. Ce frumos ar fi!, imi ziceam.

Ei bine, din lista aparuta in The Observer, am bifat deja doua puncte: cel cu weekend-ul plin de evenimente sportive si cel cu scufundarile din zona Dahab-Sharm El-Sheikh (chiar daca in cazul meu a fost vorba de snorkeling, si nu chiar diving). Ce mandru am fost cand mi-am dat seama ca ma incadrez, intr-un fel sau altul, in lista cu pricina!

Luand cealalta lista (cea imaginara, creatie proprie), inca n-am bifat nici un eveniment exact cum aparea el acolo, insa am reusit sa marchez alte chestii semnificative: inca de acum 5 ani am vazut echipa nationala de fotbal a Romaniei pe stadion, le-am vazut apoi si pe cele de handbal sau rugby, am fost la meciuri de tenis pe arena mare din Bucuresti si la hochei pe patinoar, am fost la meciuri de fotbal din cupele europene (o gramada, chiar), i-am vazut de aproape pe cei de la FC Liverpool si, poate cel mai important, am avut onoarea sa ajung pe unul din marile stadioane ale lumii, la un meci de seama: la inceput de martie, pe Stade de France, la Franta - Spania, cu spaniolii aratand un mic regal fotbalistic.

Vreau mai mult acum. Vreau sa vad si sa traiesc mai multe senzatii puternice, indiferent pe care din listele de mai sus ar fi evenimentul la care as ajunge. De fapt, nici macar nu trebuie sa fie pe lista - important e sa existe acea placere, acea scanteie care sa te faca sa pulsezi si tu odata cu spectacolul din fata ta.

Va urma...

Placerea regasita

Ce vremuri… Ce vremuri erau cand eu, un pusti de scoala generala, tocmai descoperisem acea frumusete. Frumusetea sporturilor de iarna. Si nu puteam sa ma dezlipesc din fata televizorului cand stiam ca niste baieti curajosi urmau sa sara cu schiurile sau cand dadeam peste cate un concurs de bob pe nu stiu care pista pe care se puteau atinge niste viteze ametitoare. Si deja aveam favoriti. Ma bucuram cand Sven Fischer castiga cate un concurs de biatlon. In schimb, daca Hermann Maier nu termina printre primii Super G-ul sau coborarea la care ma uitam, imi pierdeam din entuziasm, insa speram sa isi ia revansa in urmatoarea saptamana. De cele mai multe ori chiar reusea.

Doar ca pasiunea s-a stins. Odata cu trecerea anilor, l-am pierdut din vizor pe Sven Fischer, n-am mai fost dornic sa aflu cine l-a inlocuit pe Herminator dupa retragerea lui, iar la bob Andre Lange a devenit o legenda a sportului fara ca eu sa fiu spectator la reusita lui. Ce mai ramasesera acolo, inca pulsand, erau doar saritorii cu schiurile. Tresaream cand stiam ca se apropie Turneul Celor 4 Trambuline sau vreo etapa de zbor cu schiurile. Sentimentul era totusi diferit fata de cel de la inceputuri.

Am dat insa peste Jocurile Olimpice de la Vancouver, iar scanteia aceea a reaparut. Odata cu aprinderea flacarii olimpice pe stadionul din orasul canadian parca s-a aprins si in mine vechiul impuls, dorinta aceea pierduta de a fi aproape de sporturile de iarna. N-am regretat deloc, cel putin privind toate competiile cu niste ochi naivi, dornici sa vada doar spectacolul, fara alte detalii care ar putea strica aura care se crease. Ce concursuri de biatlon am vazut, cu o gramada de schimbari de situatie! Am regasit schiul alpin, curlingul si bobul, pe cel din urma mai ales cu toate referirile la “pista mortii” de la Whistler. Am vazut finaluri palpitante la schi fond si la patinaj viteza. Am descoperit noi sporturi, ca schicros-ul, care mi s-a parut o chestie foarte tare. Am vazut povesti de viata, am aflat si despre intamplari dramatice, cu oameni care au pierit incercand sa aduca ceva in plus prin participarea lor in cadrul Jocurilor sau prin sprijinul pe care il ofereau.

Totul s-a terminat cu un spectacol grandios, pe care am avut marea onoare sa il vad in ultima zi, la finala de hochei pe gheata dintre Canada si SUA, intr-un meci caracterizat de multi ca fiind cel mai bun, cel mai urmarit, cel mai cel din toata istoria sportului cu crosa si pucul. Ce spectacol! Punctul egalarii reusit de americani cu 25 de secunde inainte de final si apoi golul de aur marcat de pustiul-minune al canadienilor Sidney Crosby, plus imensul val de entuziasm creat atunci m-au lasat si pe mine la nivel emotional cu o treapta mai sus decat eram la inceputul Jocurilor, fara doar si poate bucuros ca am regasit, macar pentru cateva zile, o placere uitata de cativa ani buni. Si ce frumos a fost.

Poveste acvatica din Marea Rosie

Înaintăm în viteză, printre valurile pe care vârful ascuţit al bărcii rapide le spintecă în calea ei. Marea Roşie pare destul de prietenoasă, însă parcă mai vrea din când în când să ne arate că nu e bine să te joci cu ceva mult mai puternic decât tine şi ne mai trimite câte unul-două valuri mai mari din când în când. Şoferul bărcii, hai să-i zicem Habib, ne avertizează că trebuie sa ne ţinem de barele din lateralul bărcii şi să nu ne balansăm prea mult. Nicio problemă, deja ne dădusem şi noi seama că, dacă nu ne ţinem bine, după vreo 2-3 salturi peste valurile mai nărvaşe am ajunge să le ţinem companie peştilor la câţiva metri sub apă. Cât despre Habib, nici nu ştiu dacă ar trebui să îi spunem „şofer”, dar până una alta care o fi oare denumirea postului pe care îl ocupă el, ca persoană care conduce speedboat-ul? – căpitan nu poate fi, conductor nici atât, ca doar nu e tren, deci cred că rămânem la şofer.

Apar trei nave mai mari în zare. Ne apropiem de ele. Toate staţionează. Şi lângă ele, o zonă din mare mai întunecoasă de felul ei. Habib ne spune că am ajuns la prima noastră oprire. Apa nu mai are albastrul ăla pur pe care l-am văzut de la ţărm încoace, ci e unul mai închis acum, un bleumarin în toată puterea cuvântului. Acolo sunt coralii. Un fior de entuziasm tresare în mine. Am ajuns.

Avem cu noi măştile speciale de snorkeling. E ciudat si un pic amuzant în acelaşi timp să ai o mască din aia pe nas. Imaginaţi-vă o mască de schi, însă mai rigidă, făcută doar din material plastic, mască ce are şi o cămăruţă specială pentru nas, care nu te lasă să respiri pe nări sub apă. Mai are ataşat şi un fel de tub, al cărui capăt superior trebuie să stea deasupra apei, folositor pentru respiraţia din timpul snorkelingului. Ce-i drept, în ziua aceea am simţit-o pe pielea mea de mai multe ori cât de neplăcut e să ajungi cu tubul respectiv sub apă şi să simţi cum în loc de aer tragi prin tub multă apă foarte sărată. Cel puţin n-am avut nevoie să mănânc nimic prea sărat în restul zilei cu pricina, după câtă apă am înghiţit atunci.

Mai avem şi nişte veste de salvare, pe care a trebuit să le punem pe noi încă de dinainte să ne urcăm în barcă. Când Ibrahim, puştiul prin care am reuşit să obţinem barca cu motor, ne-a spus că o să avem veste speciale, mi-am imaginat că vor arăta diferit. Însă până la urmă s-au dovedit a fi doar nişte veste aparent obişnuite, uşor pufoase, nu ca cele pe care le văzusem eu prin filme, cu câteva cordoane şi prinzători care să ne asigure că nu ne vom despărţi de veste până la finalul aventurii noastre acvatice.

Habib a oprit barca. Ne spune pe unde să înotăm şi pe unde să nu facem asta, că altfel o să fim duşi de curenţi în larg, iar operţiunea de recuperare nu va fi prea plăcută. Încep băieţii din bară să sară unul câte unul. Apa e atât de albastră şi clară, atât de primitoare parcă (de i-or spune oare mării asteia Marea Roşie?). Ajunge doar să arunci un ochi de la suprafaţă şi deja poţi distinge ce sunt formele care apar pe fund, la vreo 5-6 metri mai jos. „Ce frumos...”, îmi zic în gând, pregătit să sar şi eu din barcă. „Dar, stai! Sunt 5 metri adâncime!”, tresar deodată. N-ar fi fost nicio problemă dacă ştiam să înot cât de cât decent. Doar că abilităţile mele nu ajung mai departe decât o simplă menţinere la suprafaţă în plută, şi nici aia nu îmi iese de fiecare dată când vreau. „Ce fac acum?” – prima întrebare care îmi vine în minte. „Sar, clar”, vine şi răspunsul aproape instant, „că doar nu m-am băgat în aventura asta doar ca să mă uit la ceilalţi cum îmi zic ce tare e să faci snorkeling.” Mă mai uit odată la ceilalţi. Văd că într-adevăr vestele alea îi ţin la suprafată. Şi sar.


Dintr-o dată e doar apă în jur. Dau din mâini şi din picioare, doar că e ceva mai complicat să îmi iasă mişcarea care de obicei îmi ieşea într-o piscină normală. Dar simt că mă ridică ceva. Şi imediat sunt din nou la suprafaţă. Vesta îşi face datoria! Ce bine! Şi ce senzaţie ca lumea. N-am mai plutit niciodată fără să trebuiască să fac nici o mişcare. Nici măcar când eram mic n-am fost eu un fan al colacului când mergeam cu ai mei la mare. Senzaţie interesantă, fără dubii, însă nu pot să mă bucur de ea prea mult. Parcă instantaneu am şi înghiţit multă-multă apă (sărată rău). Odată cu săritura, am uitat de tubul pe care trebuia să îl ţin strâns cu dinţii. Când mi-am dat seama de el, trecuseră deja multe pahare imaginare de apă pe care le înghiţisem deja după ce am sărit din barcă. Frumoasă primire mi-a făcut Marea Roşie...

O jumătate de oră cred că am stat la oprirea respectivă. Totuşi, până m-am obişnuit cu sistemul, până mi-am dat seama ca ar trebui să îmi strâng mai mult masca, până mi-am dat seama de toate chestiile de bază must-do ale snorkelingului, Habib ne-a şi zis că trebuie să plecăm spre celălalt loc. Abia reuşisem să fac două mici scufundări sub apă, nu fără a lua de fiecare dată câte o doză zdravănă de apă de mare (deh, perfecţionarea cere sacrificii întotdeauna, fie ele unele foarte sărate ca în momentele de care povesteam). Încă n-am văzut nimic spectaculos. Mai aştept.

Hop, sus în barcă şi am pornit. Văzusem mai devreme, cum plecasem din Sharm el-Sheikh, o insulă în depărtare - insula Tiran. Acolo urma să ne ducă Habib. Pe drum, ne spune că ar fi bine să nu înaintăm prea mult pe uscat în interiorul insulei, că sunt unele patrule de poliţie care ar putea să ne ia la întrebări. Cum niciunul din noi nu dorea să dea apa caldă a mării pe vreo cămăruţă dubioasă a unui mic post de poliţie dintr-o insulă fără pic de vegetaţie, am ascultat de ce ne-a zis egipteanul nostru şi am rămas în zona plajei unde ne-a lăsat.

Vestele strânse din noi, măştile puse pe ochi şi am pornit din nou snorkelingul. Şi ce ne-a fost dat să vedem acolo! Corali de nenumărate feluri, unii mai mari, alţii mai mititei, unii plini de culori, alţii care aproape se confundau cu fundul mării, unii ca un buchet de flori minerale plantat în mijlocul nisipului de pe fundul apei, alţii formând adevărate fortăreţe subacvatice mari cât un cort de beduin ca cele pe care le văzusem cu o zi înainte prin deşertul din Peninsula Sinai. Si peşti, zeci, sute de peşti. La început erau mai timizi, fiind şi eu mai aproape de ţărm. Însă mi-a ajuns să plutesc doar vreo câţiva metri spre larg şi deja au apărut primii înotători. Şi mici, şi mari, şi negri, şi roşii, şi verzi, ba chiar şi nişte peşti ca nişte cameleoni, care parcă îşi schimbau culoarea cu fiecare mişcare pe care o făceau. Era grozav când îi vedeam cum înotau pe acolo în cârduri şi cum erau curioşi şi cercetau fiecare părticică de coral sau de nisip. În plus, mai erau şi nişte „vecini” care au zis să îşi facă apariţia şi ei pe acolo – lipitori şi arici de mare.

Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de peşti, chiar în mediul lor natural. Am întins mâna şi am încercat să îl prind de coadă măcar pe unul din ei. Normal, n-am reuşit. Dar nu conta asta. Mă bucuram de fiecare moment al primei mele experienţe de snorkeling. Şi atunci, şi mai târziu, când am ajuns înapoi pe plaja din Sharm El-Sheikh de unde plecasem în aventură cu câteva ore înainte.