Printre multe schimburi de mingi, cateva rafale de ploaie (londoneza sau nu) si multe capsuni cu frisca, vreau sa ii multumesc Wimbledonului pentru doua meciuri de tenis pe care n-o sa le uit prea curand. De ce n-o sa le uit? Pentru ca au fost doua bijuterii, fiecare stralucind in felul sau.
Primul meci e finala de anul trecut, de la masculin. Expresul Federer a ajuns sa joace impotriva unui Roddick pe care nu se astepta cineva sa il vada in finala. Poate doar Roddick insusi sa se fi gandit la asta, insa cu aceleasi sanse de infaptuire ca si atunci cand tragi un loz de la un vanzator ambulant si speri macar sa iti poti recupera banutii dati omului respectiv. Ce meci a fost! Niciodata n-am stat mai tintuit pe scaun in fata unui meci de tenis ca atunci. Lovituri fabuloase, daruire pana peste limite, directii de deplasare parca inventate acolo, pe iarba terenului central de la Wimbledon. Si mult spectacol, ca ingredient final. Spectacol uman si sportiv, pentru ca au fost pusi in fata doi jucatori diferiti ca stil, unul complet in toata masura cuvantului, celalalt cu un serviciu zdrobitor, insa cu atentie deosebita acordata fiecarui pas in plus pe care trebuia sa il faca in jocul sau. Castigatorul a fost Federer, dupa 5 seturi, cu un 16-14 in decisiv, set in care tineam ba cu unul, ba cu celalalt, alternativ, doar dintr-o dorinta egoista de a vedea mai mult spectactol si de a nu se termina reprezentatia de gala prea curand.
A doua bijuterie e mai recenta. Are doar o saptamana vechime si e mai dura de felul ei – tipul acela de piatra pretioasa mare si grea, foarte greu de slefuit, care odata descoperita intra direct pe primul loc in cartea recordurilor la multe capitole. Bijuteria in cauza a fost meciul dintre John Isner si Nicholas Mahut. Doi jucatori care nu sunt si nici nu pot emite pretentii la un statut de primadona, insa care au reusit sa doboare (oficial) 12 recorduri prin intalnirea lor. Nu o sa stau sa le enumerez acum, pentru ca peste ani pasionatii de tenis n-o sa retina decat poate scorul. De fapt, vor retine cu siguranta scorul. Pentru ca e vorba de ceva ce nu s-a mai vazut in tenisul profesionist in ultimii 100 de ani. Adica niciodata. 70-68 - scorul setului decisiv jucat de cei doi pe parcursul a trei zile. Am auzit prima data despre evolutia scorului cand era 26 la 26. Oho, ce meci!, mi-am zis. Ulterior, am tot urmarit online meciul pana pe la 55 egal, trecand apoi la vizionare pe tv, pentru ca trebuia sa ii vad pe cei doi eroi. Iar in final, cand am vazut scorul cu care Isner a castigat lupta asta seculara, am zambit pentru ca stiam ca, de fapt, amandoi au fost invingatori. Mai mult, o stiau si ei. Si toti cei care s-au minunat de grozavia asta cand au aflat de ea.
Bravo lor! Si multumesc Wimbledonului, inca o data, pentru cele doua pietre pretioase.
