Oberstdorf, Garmisch, Innsbruck si Bischofshofen. Patru nume intrate in cartile de istorie a sportului prin faptul ca sunt cele 4 localitati care gazduiesc an de an, incepand cu 1 ianuarie 1953, cea mai faimoasa competitie de sarituri cu schiurile, Turneul celor patru trambuline.
Ce ii face pe icarii moderni sa puna Turneul de la cumpana dintre ani mai presus de orice alta competitie? Am dat peste un articol care imi explica lucrul asta, cu toate detaliile ce tin de istoria competitiei si de contextul in care ea a devenit un punct de referinta atat de important. Articolul e aici:
http://www.prosport.ro/alte-sporturi/patru-trambuline-pentru-eternitate-5222632
Pentru final, am gasit si un material cu singurul care a reusit sa castige pe toate cele 4 trambuline intr-o singura editie, Sven Hannawald, in 2001-2002. Chiar daca n-a fost unul din preferatii mei, la momentul respectiv tinand cu tot dinadinsul ca Janne Ahonen sau Adam Malysz sa castige, trebuie sa ma inclin in fata performantei lui Sven.
28 dec. 2009
27 dec. 2009
Boxing Day
Un roman neaos de s-ar uita la denumirea data de vorbitorii limbii engleze celei de-a doua zile de Craciun s-ar intreba: “Da’ ce au, frate, astia cu boxul in timpul sarbatorilor?” Tot el ar veni cel mai probabil cu raspunsul: “Englezii astia sunt niste ciudati…”, ar ridica din umeri si ar lasa subiectul in pace.
Boxing Day este numele sub care e cunoscuta ziua de 26 decembrie in Marea Britanie si celelalte tari ale Commonwealth-ului. E o sarbatoare foarte pretuita, fiind o zi in care se petrece o parte insemnata de timp impreuna cu familia si in care se fac cadouri celor mai nevoiasi. Insa nu aspectul asta e cel care ii intereseaza in mod principal pe iubitorii sportului.
A doua zi de Craciun este o zi plina ochi cu sporturi de toate felurile, care ii delecteaza an de an pe cei din insulele britanice. Regele fotbal isi ia partea sa de atentie, fiind majoritar in tot ce inseamna spectator si audiente. Indiferent ca Boxing Day pica intr-o luni, miercuri sau sambata (cum a fost cazul in 2009), avem program plin de meciuri, de dimineata (cu acceptul vostru, dimineata incepe de pe la ora 11 incolo, fiind totusi perioada Craciunului) pana seara, din Premier League pana in al saptelea sau al optulea esalon valoric. Toti joaca, fie ca au meci pe 26 sau, in mici exceptii, pe 27 decembrie. In plus, ca sa nu zica poporul ca nu are cu ce sa isi ocupe timpul liber din perioada sarbatorilor, cum se termina etapa de Boxing Day imediat mai vine una, intre 28 si 30. Si se joaca serios, nu gluma. Nu e niciun jucator care sa puna pe primul plan o masa prea plina luata in Ajun de Craciun si sa desconsidere meciurile din final de an calendaristic. Desi i-ar tenta cu siguranta mirosul curcanului sau a bunatatllor proaspat gatite. Iar motivul lor principal nu il reprezinta salariile pe care le primesc pentru prestatiile lor. Sau cel putin asa le place lor sa spuna.
Aspectul cel mai placut pentru un fotbalist care are de jucat de sarbatori prin campionatele britanice il reprezinta stadioanele pline pe care joaca de fiecare data in perioada asta si atmosferele grozave care ii intampina. Stadioane pline pana la refuz chiar, as zice. Pentru ca ce altceva ar putea sa ceara un suporter dupa apoape o saptamana de pauza in ce priveste saptamanile sportive, plus o gramada de mese imbelsugate de Craciun, puse ca un intr-un sirag decorativ, numai bun de agatat si el pe pomul frumos impodobit? Statistic vorbind, in putinele zile dintre Craciun si Anul Nou, stadioanele britanice au cel mai ridicat grad de ocupare din intregul sezon, fiind aproape de 100%, indiferent de numele echipelor care joaca sau de competitiile in care sunt ele angrenate. Iar oamenii care vin pe stadioane o fac cu un chef parca mai mare de a canta si de a-si sustine echipa, creand unele din cele mai frumoase atmosfere din intreg anul.
Mie, ca suporter si privitor de fotbal britanic la televizor, imi place mult de tot Boxing Day. Fotbalistilor le place, la randul lor, faptul ca pot evolua in fata multor perechi de ochi, toti atintiti asupra lor si creand o vibratie speciala, frumusetea din tribune compensand faptul ca ei au de asteptat pana cand isi vor fi terminat cariera pentru a putea bifa cateva zile de vacanta de Sarbatori in agenda lor personala.
Boxing Day este numele sub care e cunoscuta ziua de 26 decembrie in Marea Britanie si celelalte tari ale Commonwealth-ului. E o sarbatoare foarte pretuita, fiind o zi in care se petrece o parte insemnata de timp impreuna cu familia si in care se fac cadouri celor mai nevoiasi. Insa nu aspectul asta e cel care ii intereseaza in mod principal pe iubitorii sportului.
A doua zi de Craciun este o zi plina ochi cu sporturi de toate felurile, care ii delecteaza an de an pe cei din insulele britanice. Regele fotbal isi ia partea sa de atentie, fiind majoritar in tot ce inseamna spectator si audiente. Indiferent ca Boxing Day pica intr-o luni, miercuri sau sambata (cum a fost cazul in 2009), avem program plin de meciuri, de dimineata (cu acceptul vostru, dimineata incepe de pe la ora 11 incolo, fiind totusi perioada Craciunului) pana seara, din Premier League pana in al saptelea sau al optulea esalon valoric. Toti joaca, fie ca au meci pe 26 sau, in mici exceptii, pe 27 decembrie. In plus, ca sa nu zica poporul ca nu are cu ce sa isi ocupe timpul liber din perioada sarbatorilor, cum se termina etapa de Boxing Day imediat mai vine una, intre 28 si 30. Si se joaca serios, nu gluma. Nu e niciun jucator care sa puna pe primul plan o masa prea plina luata in Ajun de Craciun si sa desconsidere meciurile din final de an calendaristic. Desi i-ar tenta cu siguranta mirosul curcanului sau a bunatatllor proaspat gatite. Iar motivul lor principal nu il reprezinta salariile pe care le primesc pentru prestatiile lor. Sau cel putin asa le place lor sa spuna.
Aspectul cel mai placut pentru un fotbalist care are de jucat de sarbatori prin campionatele britanice il reprezinta stadioanele pline pe care joaca de fiecare data in perioada asta si atmosferele grozave care ii intampina. Stadioane pline pana la refuz chiar, as zice. Pentru ca ce altceva ar putea sa ceara un suporter dupa apoape o saptamana de pauza in ce priveste saptamanile sportive, plus o gramada de mese imbelsugate de Craciun, puse ca un intr-un sirag decorativ, numai bun de agatat si el pe pomul frumos impodobit? Statistic vorbind, in putinele zile dintre Craciun si Anul Nou, stadioanele britanice au cel mai ridicat grad de ocupare din intregul sezon, fiind aproape de 100%, indiferent de numele echipelor care joaca sau de competitiile in care sunt ele angrenate. Iar oamenii care vin pe stadioane o fac cu un chef parca mai mare de a canta si de a-si sustine echipa, creand unele din cele mai frumoase atmosfere din intreg anul.
Mie, ca suporter si privitor de fotbal britanic la televizor, imi place mult de tot Boxing Day. Fotbalistilor le place, la randul lor, faptul ca pot evolua in fata multor perechi de ochi, toti atintiti asupra lor si creand o vibratie speciala, frumusetea din tribune compensand faptul ca ei au de asteptat pana cand isi vor fi terminat cariera pentru a putea bifa cateva zile de vacanta de Sarbatori in agenda lor personala.
9 nov. 2009
Razvan
“The Path to Success”. Sau, pe romaneste, “Calea catre succes”. Cu titlul asta in minte si insotit de imaginea buna pe care mi-o crease Razvan Lucescu in ultima perioada, din postura de prim carmaci al echipei nationale de fotbal a Romaniei, m-am dus miercurea trecuta la intalnirea cu el. Fusese invitat sa aiba un discurs de o ora la un eveniment cu o idee foarte tare in spate, Leadership Talks, organizat de AIESEC Bucuresti. Iar titlul de mai sus era cel cu care el fusese incadrat in agenda evenimentului.
Un antrenor tanar, reprezentant al „noii generatii”, cu un pedigree important in spate, in special datorita influentei tatalui sau, Mircea Lucescu. La care se mai adauga o serie de contexte favorabile, multa incredere, o doza importanta de capacitate de a trece peste obstacole si, respectiv, de a putea incepe chiar de la baza reconstructia unor structuri aflate in situatii dificile, plus respect si pasiune pentru ceea ce face. Pe primele elemente le cunosteam de ceva vreme, asa cum le cunosc mai toti cei interesati de fenomenul fotbalistic la noi in tara. Elementele din urma au fost cele pe care poate le banuiam sau auzisem din stanga si dreapta ca ar exista, insa despre care am aflat mai multe prin viu grai chiar de la Razvan.
Prima impresie: o persoana cu o imagine impecabila, de la vestimentatie la atitudinea abordata, avand mare grija legat de fiecare detaliu. Trecand mai departe, tanarul antrenor a pus accent in discursul sau pe doua aspecte: pe de-o parte, cum a reusit sa beneficieze de ajutorul, direct sau indirect, al tatalui sau pentru a se putea dezvolta ca sportiv si ca om, in general, si, pe de alta parte, cum a incercat sa se indeparteze de imaginea acestuia in anumite situatii si cat de greu i-a fost uneori sa faca acest lucru si sa se evidentieze pe el ca personaj de sine statator.
Inca de la inceput, a spus ca este recunoscator acelor contexte favorabile de care a beneficiat de-a lungul timpului, de la faptul ca s-a nascut intr-o familie deosebita la avantajele pe care le-a avut ulterior. Insa simpla existenta a unui context favorabil de care sa nu profiti nu te ajuta mai deloc, aici avand o importanta vitala atentia pe care a acordat-o fiecarui detaliu, respectul aratat muncii sale si oamenilor din jurul sau, cat si pasiunea cu care si-a desfasurat activitatea. Am aflat cum, inca din copilarie, a avut sansa sa vada cu ochii unui baiat de 6-7 ani ce inseamna munca in echipa si daruirea pentru atingerea obiectivelor propuse. Am aflat cum a trecut atat prin perioade in care parintii exercitau un control destul de strict asupra lui, dar si prin ani in care a putut sa se bucure de libertatile copilariei, in care a putut sa exploreze si sa dea peste lucruri noi. Am aflat cat de greu era ca in vremea liceului sa aiba credibilitate pentru veridicitatea performantelor sale scolare si ca era si mai complicat sa isi dea seama daca vreo fata era interesata strict de el sau de faptul ca era fiul unei personalitati din lumea sportului. Plus toate momentele mai dificile din cariera sa de fotbalist, in care aproape fara exceptie era pus langa tatal sau si comparat cu acesta, cautandu-se de multe ori acele elemente care sa il arate pe Razvan intr-o lumina defavorabila. Ei bine, cine credeti ca era „castigatorul” acelor comparatii? Razvan, oare? Aproape de fiecare data, nu era el.
Multe din cele spuse de el isi au corespondentul in situatii care se intalnesc in viata de zi cu zi si nu au legatura cu sportul. Modul in care a decurs cariera sa de antrenor pana in momentul de fata este un foarte bun exemplu pentru asta. A inceput cu o dorinta mare de afirmare si cu o documentare foarte serioasa, pe la scoli de renume din Europa, asistand si la sesiunile de pregatire conduse de mai multi antrenori cu nume din fotbalul mondial, inclusiv Jose Mourinho sau Carlo Ancelotti. Cel mai greu pas a fost insa primul – acceptarea primei oferte de a antrena o echipa. La scurt timp dupa aceea – un alt moment delicat: impunerea autoritatii sale in cadrul grupului. Cum a facut aceasta? Prin ghidarea cu strictete dupa niste principii clar stabilite, indiferent de persoanele implicate, si prin respect, absolut necesar sa existe in ambele directii intre antrenor si jucatori. O alta piatra de incercare a fost atunci cand era gata sa renunte la munca inceputa, dupa o serie de insuccese – si-a oferit atunci demisia, insa presedintele clubului la care activa l-a facut sa se razgandeasca, printr-o discutie avuta cu el: „Am incredere in tine. Imi place modul in care ti-ai facut treaba pana acum. Indiferent ce se intampla la finalul sezonului, vreau sa ramai aici, pentru ca in felul acesta sunt sigur ca putem construi o echipa redutabila.” Atat timp cat ti se ofera incredere pentru munca ta, te simti si tu mai puternic, capabil sa realizezi performante altfel imposibil de atins. Acel presedinte era Dinu Gheorghe, iar echipa in cauza era FC Brasov. Dupa o trecere prin liga a doua, Brasovul a ajuns acum sa se lupte pentru un loc in cupele europene, sa dea doi jucatori titulari in echipa nationala a Romaniei si sa fie tratata cu o atentie sporita de celelalte cluburi din Liga 1.
Fara doar si poate, cea mai mare onoare pentru Razvan a fost oferirea postului de antrenor al echipei nationale. A acceptat-o, fiind increzator in capacitatea sa de a face o treaba buna acolo. Filozofia lui e una simpla: atata timp cat ma ghidez dupa principiile mele de pana acum, imi fac activitatea cu pasiune, si, in plus, arat si primesc respectul cuvenit din partea celor cu care lucrez, lucrurile vor iesi bine. Dupa cum recunostea si el, nu tot timpul poti sa fi sigur ca abordarea ta e neaparat cea corecta, la fel cum nu poti nici sa excluzi norocul din ecuatia succesului. Insa, atata timp cat tu esti constient de lucrurile care iti stau in putere pentru a le indeplini, asigura-te ca le faci pe acelea cat mai bine posibil.
Impactul spuselor lui Razvan nu a fost unul mind-blowing, ca sa folosesc un termen al fratilor britanici. Nu e rolul sau sa faca asa ceva cand e vorba de o audienta foarte diversa cum a fost atunci, la eveniment. Ba chiar a recunoscut la final, la intrebarea lui Cosmin Alexandru, un antreprenor de succes si unul dintre oamenii care au fondat AIESEC in Romania, ca nu participa la traininguri sau cursuri speciale de management sau comunicare (e totusi un adept al studiului individual pe tematicile respective, citind carti si vizionand diverse prezentari). Ceea ce a reusit insa a fost sa creeze o imagine foarte buna asupra modului in care o persoana cu responsabilitati deosebite a inteles sa isi onoreze munca pe care o face, cu atat mai mult cu cat ochii multor romani sunt atintiti pe activitatea lui intr-o buna masura a timpului. Si, in plus, a reusit sa lase tinerilor prezenti in sala o stare pozitiva, ceva de genul „am incredere ca pot sa imi ating obiectivele propuse si chiar asa se va intampla”.
A fost bine, m-am bucurat de acel sentiment pozitiv pe care il aveam si eu la final. Mai mult decat atat, am si eu acum o mai mare incredere in Razvan ca persoana si in abilitatile pe care le are pentru a-si face bine treaba la echipa nationala.
Spor la treaba si hai Romania!
Un antrenor tanar, reprezentant al „noii generatii”, cu un pedigree important in spate, in special datorita influentei tatalui sau, Mircea Lucescu. La care se mai adauga o serie de contexte favorabile, multa incredere, o doza importanta de capacitate de a trece peste obstacole si, respectiv, de a putea incepe chiar de la baza reconstructia unor structuri aflate in situatii dificile, plus respect si pasiune pentru ceea ce face. Pe primele elemente le cunosteam de ceva vreme, asa cum le cunosc mai toti cei interesati de fenomenul fotbalistic la noi in tara. Elementele din urma au fost cele pe care poate le banuiam sau auzisem din stanga si dreapta ca ar exista, insa despre care am aflat mai multe prin viu grai chiar de la Razvan.
Prima impresie: o persoana cu o imagine impecabila, de la vestimentatie la atitudinea abordata, avand mare grija legat de fiecare detaliu. Trecand mai departe, tanarul antrenor a pus accent in discursul sau pe doua aspecte: pe de-o parte, cum a reusit sa beneficieze de ajutorul, direct sau indirect, al tatalui sau pentru a se putea dezvolta ca sportiv si ca om, in general, si, pe de alta parte, cum a incercat sa se indeparteze de imaginea acestuia in anumite situatii si cat de greu i-a fost uneori sa faca acest lucru si sa se evidentieze pe el ca personaj de sine statator.
Inca de la inceput, a spus ca este recunoscator acelor contexte favorabile de care a beneficiat de-a lungul timpului, de la faptul ca s-a nascut intr-o familie deosebita la avantajele pe care le-a avut ulterior. Insa simpla existenta a unui context favorabil de care sa nu profiti nu te ajuta mai deloc, aici avand o importanta vitala atentia pe care a acordat-o fiecarui detaliu, respectul aratat muncii sale si oamenilor din jurul sau, cat si pasiunea cu care si-a desfasurat activitatea. Am aflat cum, inca din copilarie, a avut sansa sa vada cu ochii unui baiat de 6-7 ani ce inseamna munca in echipa si daruirea pentru atingerea obiectivelor propuse. Am aflat cum a trecut atat prin perioade in care parintii exercitau un control destul de strict asupra lui, dar si prin ani in care a putut sa se bucure de libertatile copilariei, in care a putut sa exploreze si sa dea peste lucruri noi. Am aflat cat de greu era ca in vremea liceului sa aiba credibilitate pentru veridicitatea performantelor sale scolare si ca era si mai complicat sa isi dea seama daca vreo fata era interesata strict de el sau de faptul ca era fiul unei personalitati din lumea sportului. Plus toate momentele mai dificile din cariera sa de fotbalist, in care aproape fara exceptie era pus langa tatal sau si comparat cu acesta, cautandu-se de multe ori acele elemente care sa il arate pe Razvan intr-o lumina defavorabila. Ei bine, cine credeti ca era „castigatorul” acelor comparatii? Razvan, oare? Aproape de fiecare data, nu era el.
Multe din cele spuse de el isi au corespondentul in situatii care se intalnesc in viata de zi cu zi si nu au legatura cu sportul. Modul in care a decurs cariera sa de antrenor pana in momentul de fata este un foarte bun exemplu pentru asta. A inceput cu o dorinta mare de afirmare si cu o documentare foarte serioasa, pe la scoli de renume din Europa, asistand si la sesiunile de pregatire conduse de mai multi antrenori cu nume din fotbalul mondial, inclusiv Jose Mourinho sau Carlo Ancelotti. Cel mai greu pas a fost insa primul – acceptarea primei oferte de a antrena o echipa. La scurt timp dupa aceea – un alt moment delicat: impunerea autoritatii sale in cadrul grupului. Cum a facut aceasta? Prin ghidarea cu strictete dupa niste principii clar stabilite, indiferent de persoanele implicate, si prin respect, absolut necesar sa existe in ambele directii intre antrenor si jucatori. O alta piatra de incercare a fost atunci cand era gata sa renunte la munca inceputa, dupa o serie de insuccese – si-a oferit atunci demisia, insa presedintele clubului la care activa l-a facut sa se razgandeasca, printr-o discutie avuta cu el: „Am incredere in tine. Imi place modul in care ti-ai facut treaba pana acum. Indiferent ce se intampla la finalul sezonului, vreau sa ramai aici, pentru ca in felul acesta sunt sigur ca putem construi o echipa redutabila.” Atat timp cat ti se ofera incredere pentru munca ta, te simti si tu mai puternic, capabil sa realizezi performante altfel imposibil de atins. Acel presedinte era Dinu Gheorghe, iar echipa in cauza era FC Brasov. Dupa o trecere prin liga a doua, Brasovul a ajuns acum sa se lupte pentru un loc in cupele europene, sa dea doi jucatori titulari in echipa nationala a Romaniei si sa fie tratata cu o atentie sporita de celelalte cluburi din Liga 1.
Fara doar si poate, cea mai mare onoare pentru Razvan a fost oferirea postului de antrenor al echipei nationale. A acceptat-o, fiind increzator in capacitatea sa de a face o treaba buna acolo. Filozofia lui e una simpla: atata timp cat ma ghidez dupa principiile mele de pana acum, imi fac activitatea cu pasiune, si, in plus, arat si primesc respectul cuvenit din partea celor cu care lucrez, lucrurile vor iesi bine. Dupa cum recunostea si el, nu tot timpul poti sa fi sigur ca abordarea ta e neaparat cea corecta, la fel cum nu poti nici sa excluzi norocul din ecuatia succesului. Insa, atata timp cat tu esti constient de lucrurile care iti stau in putere pentru a le indeplini, asigura-te ca le faci pe acelea cat mai bine posibil.
Impactul spuselor lui Razvan nu a fost unul mind-blowing, ca sa folosesc un termen al fratilor britanici. Nu e rolul sau sa faca asa ceva cand e vorba de o audienta foarte diversa cum a fost atunci, la eveniment. Ba chiar a recunoscut la final, la intrebarea lui Cosmin Alexandru, un antreprenor de succes si unul dintre oamenii care au fondat AIESEC in Romania, ca nu participa la traininguri sau cursuri speciale de management sau comunicare (e totusi un adept al studiului individual pe tematicile respective, citind carti si vizionand diverse prezentari). Ceea ce a reusit insa a fost sa creeze o imagine foarte buna asupra modului in care o persoana cu responsabilitati deosebite a inteles sa isi onoreze munca pe care o face, cu atat mai mult cu cat ochii multor romani sunt atintiti pe activitatea lui intr-o buna masura a timpului. Si, in plus, a reusit sa lase tinerilor prezenti in sala o stare pozitiva, ceva de genul „am incredere ca pot sa imi ating obiectivele propuse si chiar asa se va intampla”.
A fost bine, m-am bucurat de acel sentiment pozitiv pe care il aveam si eu la final. Mai mult decat atat, am si eu acum o mai mare incredere in Razvan ca persoana si in abilitatile pe care le are pentru a-si face bine treaba la echipa nationala.
Spor la treaba si hai Romania!
5 oct. 2009
Ipocrizie
Din nou Manchester Utd. e in centrul atentiei. Asa se nimereste, sa mai apara cate un lucru care sa imi atraga interesul fata de ei.
Despre ce e vorba? Despre doua ipostaze care arata cat de bine si de comod e cand lucrurile merg asa cum vrei tu si, respectiv, de ce reactii esti capabil cand in loc de acea prajitura aratoasa, pe care erai sigur ca o primesti, te trezesti cu cel mult o placinta necrescuta, care a mai fost si tinuta pe foc mai mult decat trebuia, pe care cu greu poti sa o compari cu prajitura de dinainte, daramite sa o mai si mananci.
La meciul cu rivalii de la City, cu doua etape inaintea celei tocmai disputate, cei de la United au avut parte o mare bunavointa din partea arbitrilor. Domnii in negru au prelungit partida de atunci cu exact cat era nevoie pentru ca gazdele sa poata marca golul victoriei. Adica 7 minute. Fara doar si poate, spectacolul a avut de castigat, privitorii de ocazie putandu-se lauda cu un meci spectaculos, de care isi vor aduce aminte (vezi postarea anterioara). La fel, si Sir Alex Ferguson, jubiland dupa golul tarziu al lui Owen, isi permitea sa glumeasca cu al patrulea arbitru, asta cu cateva momente inainte de fluierul de final, de minut 97, al arbitrului de centru. Asta in timp ce Mark Hughes, de la Man.City, abia putea sa isi ascunda furia.
Mai aproape de zilele noastre, la ultimul meci disputat de United contra lui Sunderland, oaspetii au aratat o partitura deosebita, silindu-i pe amfitrioni sa alerge dupa un gol al egalarii, de 2-2, pana in minutele de prelungiri ale meciului. L-au reusit, ca doar e vorba de Manchester United - deh, echipa mare, puternica, care are de partea ei si norocul (golul egalarii a fost de fapt autogol). Imediat dupa gol, arbitrul a fluierat finalul meciului. Aspect considerat destul de important pentru Sir Ferguson pentru a lansa dupa meci un atac asupra arbitrajului: de ce nu a prelungit mai mult partida, de ce nu i-a lasat pe jucatorii gazda sa mai aiba un atac si poate sa marcheze, ba mai mult se lega si de forma fizica a arbitrului, care ar nu ar fi putut tine ritmul cu tempoul efectiv al meciului, ramanand de multe ori in urma si intarziind jocul in multe momente. Si au mai fost cateva afirmatii, insa nu mai imi vin acum in minte.
Care e cuvantul care caracterizeaza atitudinea nobilului purtator al titlului de Sir? Ipocrizie. Poate si aroganta, pe alocuri. Nu a fost multumit ca prajitura de acum doua saptamani s-a transformat in placinta aceea mai greu comestibila. Si si-a facut auzita nemultumirea. Ar fi putut sa se gandeasca de doua ori inainte sa faca afirmatiile respective.
Mai sunt destui dintre cei ca el. Si in fotbal, si in alte domenii. Insa nu vreau sa vorbesc de ei acum, ca au si asa au prim-planul si, tot mai mult, antipatia multor persoane.
Despre ce e vorba? Despre doua ipostaze care arata cat de bine si de comod e cand lucrurile merg asa cum vrei tu si, respectiv, de ce reactii esti capabil cand in loc de acea prajitura aratoasa, pe care erai sigur ca o primesti, te trezesti cu cel mult o placinta necrescuta, care a mai fost si tinuta pe foc mai mult decat trebuia, pe care cu greu poti sa o compari cu prajitura de dinainte, daramite sa o mai si mananci.
La meciul cu rivalii de la City, cu doua etape inaintea celei tocmai disputate, cei de la United au avut parte o mare bunavointa din partea arbitrilor. Domnii in negru au prelungit partida de atunci cu exact cat era nevoie pentru ca gazdele sa poata marca golul victoriei. Adica 7 minute. Fara doar si poate, spectacolul a avut de castigat, privitorii de ocazie putandu-se lauda cu un meci spectaculos, de care isi vor aduce aminte (vezi postarea anterioara). La fel, si Sir Alex Ferguson, jubiland dupa golul tarziu al lui Owen, isi permitea sa glumeasca cu al patrulea arbitru, asta cu cateva momente inainte de fluierul de final, de minut 97, al arbitrului de centru. Asta in timp ce Mark Hughes, de la Man.City, abia putea sa isi ascunda furia.
Mai aproape de zilele noastre, la ultimul meci disputat de United contra lui Sunderland, oaspetii au aratat o partitura deosebita, silindu-i pe amfitrioni sa alerge dupa un gol al egalarii, de 2-2, pana in minutele de prelungiri ale meciului. L-au reusit, ca doar e vorba de Manchester United - deh, echipa mare, puternica, care are de partea ei si norocul (golul egalarii a fost de fapt autogol). Imediat dupa gol, arbitrul a fluierat finalul meciului. Aspect considerat destul de important pentru Sir Ferguson pentru a lansa dupa meci un atac asupra arbitrajului: de ce nu a prelungit mai mult partida, de ce nu i-a lasat pe jucatorii gazda sa mai aiba un atac si poate sa marcheze, ba mai mult se lega si de forma fizica a arbitrului, care ar nu ar fi putut tine ritmul cu tempoul efectiv al meciului, ramanand de multe ori in urma si intarziind jocul in multe momente. Si au mai fost cateva afirmatii, insa nu mai imi vin acum in minte.
Care e cuvantul care caracterizeaza atitudinea nobilului purtator al titlului de Sir? Ipocrizie. Poate si aroganta, pe alocuri. Nu a fost multumit ca prajitura de acum doua saptamani s-a transformat in placinta aceea mai greu comestibila. Si si-a facut auzita nemultumirea. Ar fi putut sa se gandeasca de doua ori inainte sa faca afirmatiile respective.
Mai sunt destui dintre cei ca el. Si in fotbal, si in alte domenii. Insa nu vreau sa vorbesc de ei acum, ca au si asa au prim-planul si, tot mai mult, antipatia multor persoane.
21 sept. 2009
Primul meci de poveste al sezonului
...sau cel putin primul pe care am avut eu onoarea sa il vad in direct.
Manchester United vs. Manchester City. 4-3 pentru gazde. Asta e meciul de care vorbeam.
Cand ai de a face cu meciul numarul 150-si-ceva dintre cele doua echipe si cand te aflii pus intr-un "teatru al viselor" plin cu 70 de mii de oameni, ai premise pentru un meci cel putin interesant. Tacamul e complet cand mai si stii ca ai intalnire pe de o parte cu o echipa care are in spate o traditie si o reputatie solide, create de Sir Ferguson ca un zid in fata altor formatii, si pe de alta parte cu una care din balonul de sapun care parea sa fie inainte de inceputul sezonului, balon umflat peste masura de investiile facute in achizitiile de jucatori, se transforma intr-o nuca din ce in ce mai tare si mai greu de spart in confruntarile directe.
Ma gandeam eu inainte de fluierul de start ca n-o sa mai fie doar un meci de un singur gol, ca in sezonul trecut. Rooney nu m-a lasat sa ma razgandesc, marcand la nici 2 minute dupa startul meciului. Apoi Tevez a demonstrat de ce toata lumea il stie drept un mare "razboinic" pe teren, insistand la o minge aparent pierduta, suflandu-i-o din mainile lui Foster si pasandu-i la marginea careului lui Barry pentru golul de 1-1.
City a dominat restul primei reprize, insa tot The Red Devils au marcat. Si tot in primele momente ale reprizei, de data asta cea secunda. Momente ale reprizei altadata timide, care nu au tupeul sau curajul sa pretinda o importanta prea mare intr-un meci - iata ca in aici s-au dovedit a fi de nepretuit. O lovitura de cap a lui Fletcher si scorul a urcat la 2-1. Insa cand ai de a face cu niste caractere incapatanate, lucrurile nu pot sta la fel pentru prea mult timp. Asa s-a gandit Bellamy care cu o actiune individuala de toata frumusetea finalizata cu un sut in cros spre incheietura barelor portii luii United a egalat scorul. Golul meciului, cu siguranta.
Sir Ferguson nu a stat prea mult pe ganduri. Simtind nevoia de schimbare, scotianul si-a impins cu un efort aproape vizibil echipa in fata. Jucatorii lui au reusit sa treaca de fundasii lui City, insa nu si de portarul lor, Given salvandu-si echipa din vreo 3 situatii clare de gol. Insa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, a venit si minutul 80, in care acelasi Fletcher a marcat al 3-lea gol pentru gazde, tot cu o lovitura de cap. Toti cei in tricouri rosii de pe Old Trafford nu mai puteau de bucurie - erau siguri de victoria in fata rivalilor. La fel si comentatorii.
Never say never, totusi. Minutul 90, Ferdinand se joaca cu o minge usoara la mijlocul terenului si o pierde la fel de usor. 5-6 secunde mai tarziu acelasi Bellamy e deja cu bratele pe sus, bucurandu-se dupa golul de 3-3, dupa ce tocmai strecurase mingea pe langa portarul gazdelor, dupa o cursa de vreo 50 de metri. De o singura ocazie a avut nevoie galezul, iar Ferdinand a fost mai darnic decat si-ar fi dorit cu acesta.
"Ce meci!", imi ziceam. Insa nu era gata. S-a gandit arbitrul sa ajute si el la spectacolul creat si a ales sa prelungeasca meciul cu 7 minute suplimentare. De ce? El stie. Insa daca nu erau al 6-lea si al 7-lea minut, n-am fi vazut ultimul gol, cel marcat de Owen, cel care i-a aruncat in delir pe suporterii lui United si in bratele deziluziei pe cei ai lui City. Chiar la ultima faza a meciului, dupa o minge aruncata spre careu si invartita prin zona pret de cateva secunde, fostul wonderkid Owen n-a avut prea multe variante de pus in balanta in afara de a impinge mingea spre coltul lung al portii lui Given si, astfel, de a aduce victoria noii sale echipe. Si apoi s-a fluierat finalul.
Un super meci, fara doar si poate, chiar daca a fost castigat de echipa cu care nu am nici o tangenta sentimentala. Un meci care mi-a arat ca merita in continuare sa imi placa fotbalul, cu conditia sa stiu cum sa selectez ce merita vazut si ce nu. Primul meci de poveste din sezonul 2009-2010.
Manchester United vs. Manchester City. 4-3 pentru gazde. Asta e meciul de care vorbeam.
Cand ai de a face cu meciul numarul 150-si-ceva dintre cele doua echipe si cand te aflii pus intr-un "teatru al viselor" plin cu 70 de mii de oameni, ai premise pentru un meci cel putin interesant. Tacamul e complet cand mai si stii ca ai intalnire pe de o parte cu o echipa care are in spate o traditie si o reputatie solide, create de Sir Ferguson ca un zid in fata altor formatii, si pe de alta parte cu una care din balonul de sapun care parea sa fie inainte de inceputul sezonului, balon umflat peste masura de investiile facute in achizitiile de jucatori, se transforma intr-o nuca din ce in ce mai tare si mai greu de spart in confruntarile directe.
Ma gandeam eu inainte de fluierul de start ca n-o sa mai fie doar un meci de un singur gol, ca in sezonul trecut. Rooney nu m-a lasat sa ma razgandesc, marcand la nici 2 minute dupa startul meciului. Apoi Tevez a demonstrat de ce toata lumea il stie drept un mare "razboinic" pe teren, insistand la o minge aparent pierduta, suflandu-i-o din mainile lui Foster si pasandu-i la marginea careului lui Barry pentru golul de 1-1.
City a dominat restul primei reprize, insa tot The Red Devils au marcat. Si tot in primele momente ale reprizei, de data asta cea secunda. Momente ale reprizei altadata timide, care nu au tupeul sau curajul sa pretinda o importanta prea mare intr-un meci - iata ca in aici s-au dovedit a fi de nepretuit. O lovitura de cap a lui Fletcher si scorul a urcat la 2-1. Insa cand ai de a face cu niste caractere incapatanate, lucrurile nu pot sta la fel pentru prea mult timp. Asa s-a gandit Bellamy care cu o actiune individuala de toata frumusetea finalizata cu un sut in cros spre incheietura barelor portii luii United a egalat scorul. Golul meciului, cu siguranta.
Sir Ferguson nu a stat prea mult pe ganduri. Simtind nevoia de schimbare, scotianul si-a impins cu un efort aproape vizibil echipa in fata. Jucatorii lui au reusit sa treaca de fundasii lui City, insa nu si de portarul lor, Given salvandu-si echipa din vreo 3 situatii clare de gol. Insa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, a venit si minutul 80, in care acelasi Fletcher a marcat al 3-lea gol pentru gazde, tot cu o lovitura de cap. Toti cei in tricouri rosii de pe Old Trafford nu mai puteau de bucurie - erau siguri de victoria in fata rivalilor. La fel si comentatorii.
Never say never, totusi. Minutul 90, Ferdinand se joaca cu o minge usoara la mijlocul terenului si o pierde la fel de usor. 5-6 secunde mai tarziu acelasi Bellamy e deja cu bratele pe sus, bucurandu-se dupa golul de 3-3, dupa ce tocmai strecurase mingea pe langa portarul gazdelor, dupa o cursa de vreo 50 de metri. De o singura ocazie a avut nevoie galezul, iar Ferdinand a fost mai darnic decat si-ar fi dorit cu acesta.
"Ce meci!", imi ziceam. Insa nu era gata. S-a gandit arbitrul sa ajute si el la spectacolul creat si a ales sa prelungeasca meciul cu 7 minute suplimentare. De ce? El stie. Insa daca nu erau al 6-lea si al 7-lea minut, n-am fi vazut ultimul gol, cel marcat de Owen, cel care i-a aruncat in delir pe suporterii lui United si in bratele deziluziei pe cei ai lui City. Chiar la ultima faza a meciului, dupa o minge aruncata spre careu si invartita prin zona pret de cateva secunde, fostul wonderkid Owen n-a avut prea multe variante de pus in balanta in afara de a impinge mingea spre coltul lung al portii lui Given si, astfel, de a aduce victoria noii sale echipe. Si apoi s-a fluierat finalul.
Un super meci, fara doar si poate, chiar daca a fost castigat de echipa cu care nu am nici o tangenta sentimentala. Un meci care mi-a arat ca merita in continuare sa imi placa fotbalul, cu conditia sa stiu cum sa selectez ce merita vazut si ce nu. Primul meci de poveste din sezonul 2009-2010.
11 sept. 2009
Cum ar trebui sa fie
Cum ar trebui sa fie FC Steaua Bucuresti, mai precis. Cum? Ca un club de fotbal care se respecta, nu ca o jucarie sau ca un amestec de amatorism/"las' ca stiu eu cum trebuie facut".
Am citit zilele trecute niste randuri scrise de un suporter stelist din Olanda, Jan Bedregeanu, gazduite pe site-ul lor de cei de la Gazeta Sporturilor. Ceea ce a facut el acolo mi se pare o analiza grozava a modului in care ar trebui sa fie Steaua, a elementelor care trebuie schimbate, multe dintre ele gandite si dorite in numeroase situatii de suflarea ros-albastra.
Iata si vorbele lui:
De aici: http://blogsport.gsp.ro/decebal/2009/09/09/jan-bedregeanu-la-steaua-sentimentul-de-apartenenta-la-club-nu-e-promovat-in-anglia-suporterii-lui-arsenal-traiesc-gindindu-se-ca-clubul-e-al-lor/
Am citit zilele trecute niste randuri scrise de un suporter stelist din Olanda, Jan Bedregeanu, gazduite pe site-ul lor de cei de la Gazeta Sporturilor. Ceea ce a facut el acolo mi se pare o analiza grozava a modului in care ar trebui sa fie Steaua, a elementelor care trebuie schimbate, multe dintre ele gandite si dorite in numeroase situatii de suflarea ros-albastra.
Iata si vorbele lui:
Steaua deţine fără să le folosească o serie de avantaje esentiale in supravietuirea clubului. Cluburile mari nu pot stoarce avantajele financiare atît de necesare să fii competitiv în fotbalul modern fără să se adapteze.
Fotbalul a devenit o industrie şi trebuie condus în consecinţă!
Zeci de mii de spectatori pe stadion, milioane în faţa televizorului. Toţi vor victorii şi trofee pentru clubul lor şi sunt gata să înjure, urle şi să cheltuie bani pentru asta. Dacă mergi pe stadionul lui Manchester United ca suporter de rand, întelegi de ce e cel mai bogat club. Pub-uri, case de pariuri, cartofi prajiti, bere, burgeri, alune - toate cu o marjă de profit uriasă. In magazinul clubului obişnuitele tricouri, fulare, prosoape, brichete, mingi, scrumiere, ceasuri etc. Şi copii, foarte mulţi copii. Ei vor umple stadionul in 10 ani. Investitia americanilor e sigura.
La oferta, cartea de credit Man United, colorată în roşu cu avantaje la cumpărare cand o foloseşti.
Şi vanzările sunt uriaşe. Toate astea în pofida faptului că majoritatea pub-urior şi barurilor interzic intrarea dacă porţi insemne sau tricouri ale unui anumit club pentru a nu încuraja violenţa, care încă mocneşte în hooliganul consumator de bere în exces. Toate aceste lucruri au fost realizate după un program initţat de Peter Kenyon, acum la Chelsea.
Steaua e un club mare dar in planul 2 al fotbalului european şi nici acolo nu va rămane fără schimbări.
1.PATRONUL Gigi Becali, poate cel mai cunoscut om din Romania, are cea mai mare răspundere. Popularitatea lui poate fi folosită în folosul clubului, dar acţiunile lui au efect invers. E la modă printre suporteri să il critici şi să îl înjuri pe Becali, chiar dacă mulţi îl plac în secret. E simpatic cateodată, spontan şi are acoperire Tv mai mult decat Coca Cola, dar rezultate dezastruase de imagine.
Angajaţii slabi, fără personalitate nu pot da randament, nepotismele ucid profesionalismul şi descurajează ceilalti angajati. 74% dintre angajaţii chestionati din 20 de firme mari din Londra au raspuns la intrebarea: Ce aţi alege intre salariu mărit şi condiţii mai bune de lucru(libertate, initiativa, incredere)? Au ales varianta 2.
Fotbalistii lucreaza in conditii grele mai ales emoţional, fiind in pericol ca dupa un meci prost Becali să ofere 100.000 de dolari să scape de ei. Bergodi, Argaseala şi ceilalti cheltuie o mare parte din energie încercand prin comportamentul lor să limiteaze pagubele psihologice create jucatorilor de către declaraţiile patronului.
2.PIATA DIN AFARA TARII. Jucatorii expuşi la afecţiune.
Steaua a avut in Irlanda 4000 de fani la un meci caştigat cu 3-0 in tur!! Imediat clubul irlandez încantat de ce a vazut, a incercat să-i atraga pe romani şi banii lor şi alte meciuri. Jucatorii au fost aplaudati, atmosfera pozitivă diferită, desi a fost un meci prost.
Setea de fotbal a milioanelor de romani care traiesc in strainatate poate fi o gură de oxigen pt fotbalisti (inconjurati de afectiunea fanilor) şi bugetul clubului. Jucătorii Stelei nu sunt expuşi destul la afectiune. Meciuri amicale în străinătate pe stadioane normale, nu pe stadioane montane în Austria.
Meciuri de prezentare în Italia, Spania, Anglia, magazine cu materiale promoţionale (fie ele şi ambulante) în marile oraşe din străinătate. Competiţii, lansări de echipament, şosete, geci, haine de antrenament cu insemnele echipei purtate cu mîndrie la jocurile din week-end între prieteni sau cand joacă echipa. Exista o piaţa enorma ignorată. Aceşti oameni citesc ziarele on line, sunt consumatori de fotbal, şi au antene satelit.
Desi sunt echipe mari in Italia, Spania, Anglia legătura emoţională nu s-a produs încă şi tot fotbalul romanesc e consumat. Romanii din strainatate au mai multi bani de cheltuit,dar au acces mai greu la tricouri, treninguri etc. Manchester şi alte mari echipe fac meciuri amicale pe alt continent să promoveze brandul clubului. Steaua e un brand printre romani,trebuie adusă acolo unde poate culege roadele.
3.Incompetenta managerilor/FOLOSIREA proastă a resurselor
Orice meci pe teren propriu indiferent de numele adversarului ar trebui să se joace cu casa inchisă (nu din cauza sanctiunilor). Daca nu se vînd toate biletele, managerul trebuie sanctionat imediat, pt că fanii există, sunt multi, sunt reali, dar nu sunt la stadion. Folosirea proastă a resurselor.
Argăseala spunea ca Steaua are milioane de suporteri. Afirmatia e un autogol. In aceste condiţii toate meciurile de acasă trebuie să se joace cu stadionul plin ochi, ca si cum Madonna ar cînta în deschiderea meciului. Greaşelă gravă de administrare a clubului. E treaba lui să atragă suporterii la stadion şi să bage bani în visterie.
Considerînd brandul echipei, numarul de abonamente ar trebui să ajungă la macar 80% din capacitatea stadionului. Stadionul lui Arsenal e plin şi cînd joacă echipa a doua, iar mulţi ştiu suporteri şi numele jucătorilor. Sentimentul de apartenenţa la club nu e promovat.
Acum brandul Steaua e înca la un nivel bun, încă se hrăneşte din succesul anilor trecuţi. Anul asta e doar Europa League prinsă in ultima secundă pentru că Rapidul a avut un ghinion fantastic.
In privinţa amestecului patronului, suporterii ar trebui să înţeleagă că există în ADN-ul oricărui om de afaceri de succes frica de a pierde pe mina altuia. Atat timp cît salariile se plătesc dintr-un singur buzunar, există impulsul de a controla totul. E o reactie de autoprotejare. Mai multi bani din mai multe surse ar însemna o presiune în minus pe buzunarul patronului, autofinanţare şi apoi profit. Pentru asta trebuie angajati manageri profesionisti cu anumite targeturi care daca nu sunt atinse trebuiesc concediaţi. Toti cei foarte buni vor cere timp,vor negocia contracte si vor avea strategii care poate nu se vor mula pe mentalitatea unui om care a trăit în singuratatea succesului. De aceea Steaua va fi întotdeauna un copil cu un singur părinte, neadaptat pentru că nu a fost expus unor încercări din prea multă teamă.
De aici: http://blogsport.gsp.ro/decebal/2009/09/09/jan-bedregeanu-la-steaua-sentimentul-de-apartenenta-la-club-nu-e-promovat-in-anglia-suporterii-lui-arsenal-traiesc-gindindu-se-ca-clubul-e-al-lor/
29 aug. 2009
(ne)Televiziunea de sport
"Doi-trei oameni în studio şi-o ceartă prin telefon: acelaşi rahat în fiecare zi" (Adrian Georgescu).
De asta nu ma uit niciodata la talkshow-urile de pe la televiziunile sportive. Mai nimeresc canalul in cauza uneori, in rarele mele zappinguri printre posturile tv, vad vreo secventa interesanta in calupul de imagini care ruleaza in lateralul imaginii, insa realizez in scurt timp super-conversatia din partea cealalta a ecranului. Si schimb. Sau, uneori, pur si simplu inchid televizorul. Nu are rost sa consum curentul electric pe asa ceva. Mai bine citesc o carte sau ies in parc la alergat.
Iata mai jos si un link catre un articol foarte elocvent al lui Adrian Georgescu referitor la aceeasi problema. Oricum, asta e doar un aspect, legat de continutul programelor oferite in ziua de azi - si aici ma refer doar la cele (sa le zicem) sportive. Discutia poate continua, pentru a infatisa doar o cale posibila, cu multe exemple din asa-zisele jurnale sportive, insa nu am acum nici o tragere de inima sa le dau vreo atentie.
http://www.adriangeorgescu.ro/2009/08/25/televiziunea-de-sport/
7 iun. 2009
Roland Garros-ul meu
Anul asta, ca in nici un alt an, am stat foarte aproape de ce se intampla la marele turneu de tenis de pe zgura pariziana. Si chiar a meritat.
Traiasca Eurosportul cu acoperirea in extenso a evenimentului, de la meciuri in direct la emisiunile de analiza dintre meciuri si, apoi, din fiecare seara - Game, Set and Mats (in felul asta am ajuns sa il "cunosc" ai bine si pe marele ex, Mats Wilander).
Am avut premise bune pentru a sta aproape de RG anul asta. Cum eram proaspat mutat in noul meu apartament si neavand pentru moment internet, ci doar abonament la cablu TV, panelul meu de optiuni a devenit unul simplu. In plus, intotdeauna mi-a placut sa imi incerc norocul si priceperea la pariuri in meciurile din fazele mediane ale unui turneu, deci cam intre turul 3 si sferturi, sa zicem, cu unele incursiuni si prin turul 2 sau prin semifinale.
Asa ca, avand atat partea de placere, cat si un interes material (desi as putea spune ca, avand in vedere nivelul sumelor implicate, poate fi si el inclus tot la capitolul placere), asteptam cu nerabdare inceputul fiecarei zile a turneului.
Am avut ce vedea. Unele puncte memorabile (un schimb de mingi senzational intre Federer si del Potro in semifinala, ca sa dau un exemplu), unele momente in care vantul isi facea de cap, atat cu jucatorii (cate un serviciu complet ratat, in anumite situatii), cat si cu spectatorii (mai multe palarii purtate prin vazduh sau foi ale prezentatorilor de la Eurosport care zburasera de langa ei), si, foarte important, elemente noi, de neprevazut. Victorii surprinzatoare, ascensiuni sau macar prestatii la care nu ma asteptam. De la francezul Ouanna care l-a trimis acasa pe rusul Safin inca din primul tur, la bucuresteanca Sorana Cirstea care a pus din nou drapelul Romaniei pe grafica de sferturi de finala a Roland Garros-ului dupa ani buni, ca sa nu mai zic de prestatia de exceptie a lui Robin Soderling (care, dupa ce a trecut de un Rafa Nadal prea putin asemanator cu cel din editiile trecute, tocmai e pe cale sa fie invins de Federer in finala care se disputa la ora la care scriu eu articolul asta). Si astea au fost doar 3 exemple. Lista poate continua cu Kuznetsova (care nu ma asteptam sa castige turneul feminin, desi o vedeam in fazele superioare), Stosur, Cibulkova si asa mai departe.
Inspiratia mea la nimerit diverse scoruri sau deznodaminte a fost la un raport de 50-50. Mi-au iesit unele previziuni ca meciul X se va termina in 5 seturi (ca semifinalele la masculin) sau ca jucatorul vazut ca outsider din partea caselor de pariuri va castiga (cum a facut-o Haas in meciul cu Chardy), insa au fost si altele care nici macar nu s-au apropiat de ce previzionasem eu. Dar, ce sa-i faci, nu poti sa le ai pe toate.
Per total, au fost 2 saptamani de tenis frumoase. Nu stiu daca o sa astept si Wimbledonul cu un interes la fel de mare. S-ar putea ca asta sa fi fost o simpla nevoie mai puternica de a vedea tenis care sa se fi manifestat tocmai acum, cand se desfasura Roland Garros-ul. Vom vedea ce va fi mai departe, fie ca va fi vorba de turneul de pe iarba londoneza, de US Open sau de oricare altul din calendar.
3 mai 2009
Mes que un club
Am avut seara trecuta marea placere sa vad ceea ce ziceau comentatorii spanioli ca ar fi foarte probabil cea mai buna echipa din istoria de 110 ani a FC Barcelona. Jos palaria in fata Barcei pe care am vazut-o aseara! Si ce loc si-au gasit sa se dea in spectacol: chiar Santiago Bernabeu, locul 1 detasat in topul mediilor ostile jucatorilor blau-grana.
Scorul din editia de primavara 2009 a El Clasico cred ca il stie toata lumea, 6-2 pentru catalani. Ce s-a intamplat, inainte si in timpul meciului puteti vedea in articolul de mai jos, Andrei Niculescu de la gsp punand pe hartia virtuala tot ce as fi avut si eu de spus. Ce s-a intamplat dupa meci? Simplu: laude peste laude pentru Messi, Henry, Iniesta, Xavi si ceilalti, caracterizari la superlativ si asa mai departe. Meritate din plin, toate.
http://blogsport.gsp.ro/niculescu/2009/05/03/sa-fie-fotbal-%C2%BB-fidela-stilului-sau-barcelona-si-a-distrus-eternul-rival-si-e-aproape-campioana-a-spaniei/
Scorul din editia de primavara 2009 a El Clasico cred ca il stie toata lumea, 6-2 pentru catalani. Ce s-a intamplat, inainte si in timpul meciului puteti vedea in articolul de mai jos, Andrei Niculescu de la gsp punand pe hartia virtuala tot ce as fi avut si eu de spus. Ce s-a intamplat dupa meci? Simplu: laude peste laude pentru Messi, Henry, Iniesta, Xavi si ceilalti, caracterizari la superlativ si asa mai departe. Meritate din plin, toate.
http://blogsport.gsp.ro/niculescu/2009/05/03/sa-fie-fotbal-%C2%BB-fidela-stilului-sau-barcelona-si-a-distrus-eternul-rival-si-e-aproape-campioana-a-spaniei/
29 apr. 2009
Fotbalul modern
Excelent articol scris de jurnalistul Adrian Georgescu, pe site-ul lui. E practic o stare de fapt a fotbalului actual, cu o mare acuratete in cea mai mare parte a ei.
Articolul apare aici:
http://www.adriangeorgescu.ro/2009/04/28/fotbalul-modern/
Articolul apare aici:
http://www.adriangeorgescu.ro/2009/04/28/fotbalul-modern/
23 apr. 2009
4 (patru)
Nu cred ca a mai fost vreodata de cand a aparut Premier League cazul vreunei echipe care sa reuseasca sa marcheze in acelasi sezon, ba chiar mai mult - in decurs de o singura luna, cate 4 goluri si lui Manchester United, si lui Chelsea, si lui Arsenal.
Marti, 21 aprilie, Liverpool si Arsenal au oferit un meci fabulos, cu nimic mai prejos decat cel disputat cu exact o saptamana inainte, cand cormoranii au facu o vizita celor de la Chelsea. 4-4 o data, 4-4 de doua ori, cu o atitudine demna de dat exemplu in orice situatie in care e nevoie tocmai de acel plus de avant si de motivatie care sa permita atingerea unui tel maret, sau chiar, de ce nu, bun pentru profesori cand vor sa le arate elevilor lor ca se poate, indiferent de adversar sau de conditii. Cele doua partide sunt intr-adevar doua piese de valoare demne de pus in vitrina si apoi, constant, sterse de praf si admirate din nou, peste ani si ani. Si daca mai adaugam si cele 4 goluri marcate de Liverpool in meciul jucat pe Old Trafford avem, as putea spune, "a magic treble" (vorba englezilor), o trilogie a spectacolului fotbalistic regizata si produsa de baietii din Merseyside.
Dar... Exista si un "dar" in povestea asta. Iar lucrul asta este valabil pentru cele mai recente meciuri din cele 3 de mai sus. Intr-adevar, cei de la Liverpool au marcat cate 4 goluri, facandu-i pe suporterii lor sa treaca de la agonie la extaz si invers, insa in acelasi timp au si primit 4. Si asta in conditiile in care ei erau cunoscuti pentru impermeabilitatea sistemului cu care veneau la fiecare meci (in prima parte a sezonului nu era meci in care Liverpool sa castige la mai mult de un gol diferenta, asta in conditiile in care nu primea niciodata mai mult de un gol pe partida). Rafa Benitez reusise sa faca o masinarie care avea ca principala misiune neutralizarea adversarului, insa acest lucru printr-un joc de pase desfasurat la fel ca o panza de paianjen pe gazon, fie ca era Anfield sau alt stadion, printr-o atitudine pozitiva si o pozitie psihologica care se vroia a fi superioara adversarilor (de asta si gesturile uneori catalogate drept "arogante" ale lui Benitez). Insa cand a fost nevoie ca Liverpool sa iasa din cadenta impusa si sa atace, tocmai pentru a putea marca mai multe goluri, avand nevoie de acest lucru, lucrurile nu au mai mers la fel, ba chiar si Mascherano, care e considerat un simbol al mijlocasului defensiv eminamente distructiv, ajunsese sa ia parte activ la faza de constructie si la fazele de atac, uneori si din pozitii de extrema, fiind purtat astfel de faza.
Si uite cum, marcand cate 4 goluri, cei de la Liverpool au si primit 4, atat de la Chelsea cat si de la Arsenal. Insa fara doar si poate au oferit niste spectacole care nu vor putea fi uitate prea usor de catre cei care au avut onoarea sa le fie spectatori.
Marti, 21 aprilie, Liverpool si Arsenal au oferit un meci fabulos, cu nimic mai prejos decat cel disputat cu exact o saptamana inainte, cand cormoranii au facu o vizita celor de la Chelsea. 4-4 o data, 4-4 de doua ori, cu o atitudine demna de dat exemplu in orice situatie in care e nevoie tocmai de acel plus de avant si de motivatie care sa permita atingerea unui tel maret, sau chiar, de ce nu, bun pentru profesori cand vor sa le arate elevilor lor ca se poate, indiferent de adversar sau de conditii. Cele doua partide sunt intr-adevar doua piese de valoare demne de pus in vitrina si apoi, constant, sterse de praf si admirate din nou, peste ani si ani. Si daca mai adaugam si cele 4 goluri marcate de Liverpool in meciul jucat pe Old Trafford avem, as putea spune, "a magic treble" (vorba englezilor), o trilogie a spectacolului fotbalistic regizata si produsa de baietii din Merseyside.
Dar... Exista si un "dar" in povestea asta. Iar lucrul asta este valabil pentru cele mai recente meciuri din cele 3 de mai sus. Intr-adevar, cei de la Liverpool au marcat cate 4 goluri, facandu-i pe suporterii lor sa treaca de la agonie la extaz si invers, insa in acelasi timp au si primit 4. Si asta in conditiile in care ei erau cunoscuti pentru impermeabilitatea sistemului cu care veneau la fiecare meci (in prima parte a sezonului nu era meci in care Liverpool sa castige la mai mult de un gol diferenta, asta in conditiile in care nu primea niciodata mai mult de un gol pe partida). Rafa Benitez reusise sa faca o masinarie care avea ca principala misiune neutralizarea adversarului, insa acest lucru printr-un joc de pase desfasurat la fel ca o panza de paianjen pe gazon, fie ca era Anfield sau alt stadion, printr-o atitudine pozitiva si o pozitie psihologica care se vroia a fi superioara adversarilor (de asta si gesturile uneori catalogate drept "arogante" ale lui Benitez). Insa cand a fost nevoie ca Liverpool sa iasa din cadenta impusa si sa atace, tocmai pentru a putea marca mai multe goluri, avand nevoie de acest lucru, lucrurile nu au mai mers la fel, ba chiar si Mascherano, care e considerat un simbol al mijlocasului defensiv eminamente distructiv, ajunsese sa ia parte activ la faza de constructie si la fazele de atac, uneori si din pozitii de extrema, fiind purtat astfel de faza.
Si uite cum, marcand cate 4 goluri, cei de la Liverpool au si primit 4, atat de la Chelsea cat si de la Arsenal. Insa fara doar si poate au oferit niste spectacole care nu vor putea fi uitate prea usor de catre cei care au avut onoarea sa le fie spectatori.
20 apr. 2009
Cand, in prelungiri, vine si portarul in careul advers
Minutul 90. Si ceva. Prelungiri. Scorul strans - 1-0, 2-1, 2-2 sau orice alta varianta care cere doar un singur gol din partea uneia dintre echipe pentru ca ea sa isi atinga obiectivul, pentru ca jucatorii si suporterii sa poata ridica mainile in semn de victorie la finalul meciului.
E corner sau vreo lovitura libera care cere in mod de la sine inteles obligatoriu, prin natura si posibilele sau doritele ei consecinte, ca portarul echipei care vaneaza acel gol decisiv sa isi faca aparitia in careul advers. Poate-poate ajunge o minge norocoasa si la el. Poate marcheaza el golul cel mare si face astfel o treaba de doua ori mai buna decat daca doar ar fi stat in propria poarta si ar fi incercat sa o tina inchisa in fata atacantilor adversi. Sau macar sa fie si el acolo un plus de ingrijorare pentru fundasii celeilalte echipe, prin simpla lui prezenta fizica in careu. Eee... si atunci cand chiar reuseste echipa lui sa marcheze... ce frumos e...
Insa mai multe detalii despre ce si cum e cand chiar se intampla minunea, data viitoare. Ce ma intriga pe mine era altceva. Ii vedeam pe portari cum veneau ei pana in gura portii adverse, apoi, vazand ca, de cele mai multe ori, faza nu aduce nici un rezultat, se grabesc spre propria poarta, sa nu cumva sa primeasca gol. Tot timpul ma intrebam de ce nu se marcheaza la fazele astea, de ce nu se profita de lipsa portarului. Si tot vedeam faze, si tot asteptam, cam ca la o ruleta ruseasca, sa se schimbe ceva pe tabela, ca urmare a tendintelor plimbarete ale portarului.
Stiu, poate sunt rau la faza asta. Insa de ce sa nu vrei sa se intample cateodata lucrurile si altfel decat "pe calea cea buna"? Macar o data sau de doua ori.
De prin 2007 nu mai vazusem un asa gol, de la un meci jucat de Werder Bremen, cand Diego, de la alb-verzi, a profitat tocmai de o faza de genul asta si a marcat un gol cu o executie remarcabila in poarta lasata libera. Ei bine, sambata asteptarea s-a sfarsit - cei de la Monaco au reusit sa schimbe tabela in meciul cu Rennes, in minutul 92, dupa o un corner al celor de la Rennes care, respins fiind de apararea monegascilor, l-a prins pe Nicolas Douchez, portarul echipei din nord-vestul Frantei, in careul advers, lasand, desigur, propria poarta descoperita. Cum s-a intamplat - vedeti in videoclipul de mai jos, din minutul 1.40 incolo. Sa vedem cand o sa mai apara inca unul asemanator.
E corner sau vreo lovitura libera care cere in mod de la sine inteles obligatoriu, prin natura si posibilele sau doritele ei consecinte, ca portarul echipei care vaneaza acel gol decisiv sa isi faca aparitia in careul advers. Poate-poate ajunge o minge norocoasa si la el. Poate marcheaza el golul cel mare si face astfel o treaba de doua ori mai buna decat daca doar ar fi stat in propria poarta si ar fi incercat sa o tina inchisa in fata atacantilor adversi. Sau macar sa fie si el acolo un plus de ingrijorare pentru fundasii celeilalte echipe, prin simpla lui prezenta fizica in careu. Eee... si atunci cand chiar reuseste echipa lui sa marcheze... ce frumos e...
Insa mai multe detalii despre ce si cum e cand chiar se intampla minunea, data viitoare. Ce ma intriga pe mine era altceva. Ii vedeam pe portari cum veneau ei pana in gura portii adverse, apoi, vazand ca, de cele mai multe ori, faza nu aduce nici un rezultat, se grabesc spre propria poarta, sa nu cumva sa primeasca gol. Tot timpul ma intrebam de ce nu se marcheaza la fazele astea, de ce nu se profita de lipsa portarului. Si tot vedeam faze, si tot asteptam, cam ca la o ruleta ruseasca, sa se schimbe ceva pe tabela, ca urmare a tendintelor plimbarete ale portarului.
Stiu, poate sunt rau la faza asta. Insa de ce sa nu vrei sa se intample cateodata lucrurile si altfel decat "pe calea cea buna"? Macar o data sau de doua ori.
De prin 2007 nu mai vazusem un asa gol, de la un meci jucat de Werder Bremen, cand Diego, de la alb-verzi, a profitat tocmai de o faza de genul asta si a marcat un gol cu o executie remarcabila in poarta lasata libera. Ei bine, sambata asteptarea s-a sfarsit - cei de la Monaco au reusit sa schimbe tabela in meciul cu Rennes, in minutul 92, dupa o un corner al celor de la Rennes care, respins fiind de apararea monegascilor, l-a prins pe Nicolas Douchez, portarul echipei din nord-vestul Frantei, in careul advers, lasand, desigur, propria poarta descoperita. Cum s-a intamplat - vedeti in videoclipul de mai jos, din minutul 1.40 incolo. Sa vedem cand o sa mai apara inca unul asemanator.
Telefonul fara fir
Intr-un pur spirit latin, un meci dintr-un din ligile inferioare ale campionatului argentinian de fotbal a trebuit sa fie amanat dintr-un motiv pe care, sincer vorbind, nu l-am mai auzit pana acum. Din cate se pare, nimeni nu ii spusese arbitrului de centru care urma sa arbitreze ca tocmai el fusese selectat pentru meciul respectiv.
Ziarul Clarin scria ca aproximativ 1000 de suporteri au calatorit pentru a putea vedea meciul dintre Alumni de Villa Maria si Racing de Cordoba, insa, cu toate acestea, exista un element care lipsea din peisaj. Un oficial din partea cluburilor a spus ca arbitrul Ariel Moreno dormea, in domiciliul sau din orasul natal, aproximativ la 600 km distanta de locul de desfasurare al partidei, in momentul in care colegii lui l-au sunat ingrijorati cu doua ore inainte de eci pentru a-l intreba unde se afla.
"Arbitrii asistenti ajunsesera de ceva timp in hotelul in care aveau rezervari, insa vazand ca Montero nu ajunge au inceput sa isi faca griji in privinta lui", a declarat presedintele celor de la Alumni. "L-au sunat pana la urma acasa, iar el a raspund candid ca nu stia nimic de ce urma sa se intample. Pur si simplu dormea."
"Din cate se pare, cei responsabili de organizarea campionatului au uitat sa ii transmita notificarea privind delegarea lui la meciul in cauza. Montero a dat asigurari ca nu a primit nici un fel de informatii din partea lor. Se pare ca a fost o doar o mare incurcatura", a incheiat presedintele de club.
Revenind la meci, oaspetii de la Racing nu au acceptat un arbitru de rezerva, iar politia nu a acceptat sa se intarzie ora de disputare a meciului pentru ca arbitrul Montero sa ajunga, asa ca s-a ajuns in cele din urma la amanarea partidei pentru o alta data - o alta ocazie la care se vor verifica toate de doua ori, cu siguranta.
Ziarul Clarin scria ca aproximativ 1000 de suporteri au calatorit pentru a putea vedea meciul dintre Alumni de Villa Maria si Racing de Cordoba, insa, cu toate acestea, exista un element care lipsea din peisaj. Un oficial din partea cluburilor a spus ca arbitrul Ariel Moreno dormea, in domiciliul sau din orasul natal, aproximativ la 600 km distanta de locul de desfasurare al partidei, in momentul in care colegii lui l-au sunat ingrijorati cu doua ore inainte de eci pentru a-l intreba unde se afla.
"Arbitrii asistenti ajunsesera de ceva timp in hotelul in care aveau rezervari, insa vazand ca Montero nu ajunge au inceput sa isi faca griji in privinta lui", a declarat presedintele celor de la Alumni. "L-au sunat pana la urma acasa, iar el a raspund candid ca nu stia nimic de ce urma sa se intample. Pur si simplu dormea."
"Din cate se pare, cei responsabili de organizarea campionatului au uitat sa ii transmita notificarea privind delegarea lui la meciul in cauza. Montero a dat asigurari ca nu a primit nici un fel de informatii din partea lor. Se pare ca a fost o doar o mare incurcatura", a incheiat presedintele de club.
Revenind la meci, oaspetii de la Racing nu au acceptat un arbitru de rezerva, iar politia nu a acceptat sa se intarzie ora de disputare a meciului pentru ca arbitrul Montero sa ajunga, asa ca s-a ajuns in cele din urma la amanarea partidei pentru o alta data - o alta ocazie la care se vor verifica toate de doua ori, cu siguranta.
31 mar. 2009
Echipa reprezentativa
Nu i-am spus "echipa nationala" de data asta, nici "tricolorii", ci "echipa reprezentativa". Pentru ca ea e cea mai puternica, cea mai desavarsita reprezentanta a fotbalului romanesc, asa cum e el in sinele lui.
Lipsa de inspiratie. Ghinion. Daruire nu atat cat ar fi trebuit sa fie. Motivatie si dorinta de implicare existente doar pe jumatate, sau oricare alt procent in afara de 100%. Momente de inspiratie (faza golului lui Marica din meciul cu vecinii sarbi) apar in joc, insa prea putine fata de asteptarile suporterilor, ba chiar si fata de ce se presupune ca ar astepta de la jocul lor cei 11 care imbraca tricoul galben la ocaziile cand au de ascultat imnul inainte unei partide.
Ce se poate face? E simplu: o schimbare. Fie ea de persoana/e, fie ea de atitudine. Andrei Vochin a gasit foarte bine niste elemente care nu ar trebui sa lipseasca din "portofoliul" activitatii viitorului carmaci al echipei reprezentative de fotbal a Romaniei. Sper sa fie mai mult decat doar niste randuri puse intr-o pagina pe net.
http://www.andreivochin.ro/stiri/904/esecul-cu-serbia-ne-poate-fi-si-folositor-daca-frf-se-va-misca-repede-in-numirea-unui-selectioner-schimbati-acum.htm
Lipsa de inspiratie. Ghinion. Daruire nu atat cat ar fi trebuit sa fie. Motivatie si dorinta de implicare existente doar pe jumatate, sau oricare alt procent in afara de 100%. Momente de inspiratie (faza golului lui Marica din meciul cu vecinii sarbi) apar in joc, insa prea putine fata de asteptarile suporterilor, ba chiar si fata de ce se presupune ca ar astepta de la jocul lor cei 11 care imbraca tricoul galben la ocaziile cand au de ascultat imnul inainte unei partide.
Ce se poate face? E simplu: o schimbare. Fie ea de persoana/e, fie ea de atitudine. Andrei Vochin a gasit foarte bine niste elemente care nu ar trebui sa lipseasca din "portofoliul" activitatii viitorului carmaci al echipei reprezentative de fotbal a Romaniei. Sper sa fie mai mult decat doar niste randuri puse intr-o pagina pe net.
http://www.andreivochin.ro/stiri/904/esecul-cu-serbia-ne-poate-fi-si-folositor-daca-frf-se-va-misca-repede-in-numirea-unui-selectioner-schimbati-acum.htm
9 mar. 2009
De la agonie la bucuria de altadata
Actul 1
Februarie 2008, Birmingham
Ziarele au abundat de titluri care mai de care mai graitoare. Fotografii au trecut prin toate pozele pe care le-au facut incidentului, sa vada care din ei a reusit sa surprinda cel mai bine momentul. Era o adevarata cursa intre redactori pentru a gasi o expresie care sa poata caracteriza cat mai bine accidentarea teribila a lui Eduardo, pe atunci inca proaspata & promitatoare achizitie a celor de la Arsenal Londra. Dubla fractura, piciorul practic spulberat intr-un moment pe care, daca il privesti, iti vine sa te feliciti ca nu in clipa aceea tu erai cel mai probabil in fata televizorului, nu pe gazonul de pe St. Andrew's, stadionul celor de la Birmingham City, care ii infruntau in meciul respectiv pe tunarii londonezi de la Arsenal. Groaznic moment... Daca nu il stii, il poti vedea aici:
Actul 2
Martie 2009, Londra
Cat de frumos! De parca erau cu totii in curtea scolii, nu pe un stadion cu ceva mai mult de 50.000 de oameni care sa ii priveasca. De fapt, care sa IL priveasca pe acel jucator care, pentru acea fractiune de secunda, a ales sa se intoarca in copilaria lui, pe strazile braziliene pe care batea mingea inca de la varste fragede. Sincer sa fiu, nu am mai vazut o asa executie in nici un meci oficial, sau cel putin in nici un meci care sa conteze cu adevarat, in care sa fie implicata macar o echipa cu oarecare importanta. Iar in cazul asta, Arsenal e echipa mare, plus Cupa Angliei e cea mai veche competitie fotbalistica de pe glob. Iar Eduardo, caci despre el e vorba, da, acelasi Eduardo care aparea si mai sus, acelasi Eduardo care a stat fix 1 an pe margine dupa accidentarea acea inspaimantatoare, Eduardo a fost cel care a ales sa marcheze un gol de curtea scolii pe acel mare stadion, in acea mare competitie, aratand ca s-a putut ridica dupa nefericirea prin care a trecut. Asta e cu adevarat prilej de bucurie.
Februarie 2008, Birmingham
Ziarele au abundat de titluri care mai de care mai graitoare. Fotografii au trecut prin toate pozele pe care le-au facut incidentului, sa vada care din ei a reusit sa surprinda cel mai bine momentul. Era o adevarata cursa intre redactori pentru a gasi o expresie care sa poata caracteriza cat mai bine accidentarea teribila a lui Eduardo, pe atunci inca proaspata & promitatoare achizitie a celor de la Arsenal Londra. Dubla fractura, piciorul practic spulberat intr-un moment pe care, daca il privesti, iti vine sa te feliciti ca nu in clipa aceea tu erai cel mai probabil in fata televizorului, nu pe gazonul de pe St. Andrew's, stadionul celor de la Birmingham City, care ii infruntau in meciul respectiv pe tunarii londonezi de la Arsenal. Groaznic moment... Daca nu il stii, il poti vedea aici:
Actul 2
Martie 2009, Londra
Cat de frumos! De parca erau cu totii in curtea scolii, nu pe un stadion cu ceva mai mult de 50.000 de oameni care sa ii priveasca. De fapt, care sa IL priveasca pe acel jucator care, pentru acea fractiune de secunda, a ales sa se intoarca in copilaria lui, pe strazile braziliene pe care batea mingea inca de la varste fragede. Sincer sa fiu, nu am mai vazut o asa executie in nici un meci oficial, sau cel putin in nici un meci care sa conteze cu adevarat, in care sa fie implicata macar o echipa cu oarecare importanta. Iar in cazul asta, Arsenal e echipa mare, plus Cupa Angliei e cea mai veche competitie fotbalistica de pe glob. Iar Eduardo, caci despre el e vorba, da, acelasi Eduardo care aparea si mai sus, acelasi Eduardo care a stat fix 1 an pe margine dupa accidentarea acea inspaimantatoare, Eduardo a fost cel care a ales sa marcheze un gol de curtea scolii pe acel mare stadion, in acea mare competitie, aratand ca s-a putut ridica dupa nefericirea prin care a trecut. Asta e cu adevarat prilej de bucurie.
23 feb. 2009
2 articole
2 articole aparute in ultimele zile mi-au atras atentia.
Unul e despre tenis, mai serios, mai atent in analiza, mai predispus pentru a fi considerat cu adevarat un descriptor cat mai exact a ceea ce se intampla astazi in lumea lui Nadal si a lui Federer, de ce s-a schimbat universul tenisului in ultimii ani si cam ce o sa urmeze in viitorul apropiat. Celalalt e legat in principal de fotbal - amuzant, real si exagerat in acelasi timp, insa cuprinde cam tot ce ar fi de observat, comportamental vorbind, la o comparatie intre italieni si englezi, atat la nivel general, al cetateanului de rand si al celor 2 culturi, cat si la nivelul fanilor si jucatorilor de fotbal. Asta ca tot urmeaza 3 confruntari italo-engleze in sferturile UEFA Champions League zilele astea.
Iata si materialele, dupa cum urmeaza:
http://uk.eurosport.yahoo.com/17022009/58/simon-reed-tennis-breaking-nadal.html
http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2009/02/23/1123097/italy-v-england-30-cultural-differences-between-italy-england
Unul e despre tenis, mai serios, mai atent in analiza, mai predispus pentru a fi considerat cu adevarat un descriptor cat mai exact a ceea ce se intampla astazi in lumea lui Nadal si a lui Federer, de ce s-a schimbat universul tenisului in ultimii ani si cam ce o sa urmeze in viitorul apropiat. Celalalt e legat in principal de fotbal - amuzant, real si exagerat in acelasi timp, insa cuprinde cam tot ce ar fi de observat, comportamental vorbind, la o comparatie intre italieni si englezi, atat la nivel general, al cetateanului de rand si al celor 2 culturi, cat si la nivelul fanilor si jucatorilor de fotbal. Asta ca tot urmeaza 3 confruntari italo-engleze in sferturile UEFA Champions League zilele astea.
Iata si materialele, dupa cum urmeaza:
http://uk.eurosport.yahoo.com/17022009/58/simon-reed-tennis-breaking-nadal.html
http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2009/02/23/1123097/italy-v-england-30-cultural-differences-between-italy-england
30 ian. 2009
Cea mai impresionanta cursa sportiva din 2008
...este, zic eu, cursa de stafeta 4x100 de metri, de inot stilul liber, a baietilor, de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Stiu ca vremea retrospectivelor a trecut, insa n-am putut sa raman indiferent la spectacolul sportiv de cea mai inalta clasa care a fost atunci.
Mi-am amintit zilele trecute de cursa respectiva, am cautat videoclipul pe You Tube, l-am vazut (din nou) si am ramas cu aceeasi senzatie de piele de gaina la final (chiar daca am vazut transmisiunea cursei atunci cand ea s-a intamplat, plus videoclipul respectiv de inca cel putin vreo 10 ori de atunci). Insa in fata unor astfel de eroi sportivi ai zilelor noastre nu poti decat sa te inclini.
Mi-am amintit zilele trecute de cursa respectiva, am cautat videoclipul pe You Tube, l-am vazut (din nou) si am ramas cu aceeasi senzatie de piele de gaina la final (chiar daca am vazut transmisiunea cursei atunci cand ea s-a intamplat, plus videoclipul respectiv de inca cel putin vreo 10 ori de atunci). Insa in fata unor astfel de eroi sportivi ai zilelor noastre nu poti decat sa te inclini.
24 ian. 2009
Sa asisti la propriile ceremonii de comemorare...
Imaginati-va sa aflati ca inaintea celui mai recent meci disputat de fosta voastra echipa s-a tinut un minut de reculegere pentru a onora existenta si viata pe care ati dus-o in slujba clubului. Mai apoi, luand ziarul local, sa gasiti acolo propriul necrolog. Si mai mult, sa aflati ca o stire despre moartea voastra a aparut tocmai pe prima pagina a programului de meci distribuit de club.
Exact asta s-a intamplat unui englez in urma cu cateva saptamani, dupa cum relatau amuzati mai multi cronicari din Regatul Unit. Tommy Farrer este cel in cauza, un respectabil domn ajuns acum la o varsta la fel de venerabila, de 86 de ani. Fostul club al lui Farrer, Bishop Auckland FC, care joaca in Northern League Division One (un fel de a noua liga engleza - da, a 9-a, nu a 2-a sau vreun alt numar mai apropiat de 2), club aparut de mai bine de 120 de ani, a decis sa is arate recunostinta fata de presupusul decedat in timpul unuia din primele meciuri disputate dupa Anul Nou.
Bishop Auckland au o istorie bogata in spate, castigand nu mai putin de 10 cupe Amatur FA, impreuna cu numeroase alte titluri regionale. De-a lungul istoriei, Farrer a fost unul din jucatorii emblematici ai clubului, chiar aparand in 3 finale de cupa, jucate de echipa sa pe Wembley.
Farrer a ramas initial blocat cand a aflat despre "decesul sau", luand apoi totul ca pe o gluma, fara a pune la suflet greseala facuta de cei de la club. Pentru a fi mirarea si mai mare, prima informatie referitoare la trecerea sa in lumea celor drepti a primit-o sotia lui, printr-un telefon al oficialilor de la club, care isi manifestau condoleantele cele mai sincere pentru ceea ce a reprezentat sotul ei pentru Bishop Auckland.
In incheiere, merita mentionat un alt moment memorabil din cariera de fotbalist al lui Farrer, descoperit de jurnalistii englezi. Acesta dateaza din 1949, cand Auckland a disputat un meci impotriva unei echipe africane, ai carei jucatori au jucat toate cele 90 de minute desculti. Macar pentru enumerarea acestor momente cu adevarat legendare, Farrer s-a simtit onorat de statutul de "legenda" pe care cei de la club i l-au atribuit.
Exact asta s-a intamplat unui englez in urma cu cateva saptamani, dupa cum relatau amuzati mai multi cronicari din Regatul Unit. Tommy Farrer este cel in cauza, un respectabil domn ajuns acum la o varsta la fel de venerabila, de 86 de ani. Fostul club al lui Farrer, Bishop Auckland FC, care joaca in Northern League Division One (un fel de a noua liga engleza - da, a 9-a, nu a 2-a sau vreun alt numar mai apropiat de 2), club aparut de mai bine de 120 de ani, a decis sa is arate recunostinta fata de presupusul decedat in timpul unuia din primele meciuri disputate dupa Anul Nou.
Bishop Auckland au o istorie bogata in spate, castigand nu mai putin de 10 cupe Amatur FA, impreuna cu numeroase alte titluri regionale. De-a lungul istoriei, Farrer a fost unul din jucatorii emblematici ai clubului, chiar aparand in 3 finale de cupa, jucate de echipa sa pe Wembley.
Farrer a ramas initial blocat cand a aflat despre "decesul sau", luand apoi totul ca pe o gluma, fara a pune la suflet greseala facuta de cei de la club. Pentru a fi mirarea si mai mare, prima informatie referitoare la trecerea sa in lumea celor drepti a primit-o sotia lui, printr-un telefon al oficialilor de la club, care isi manifestau condoleantele cele mai sincere pentru ceea ce a reprezentat sotul ei pentru Bishop Auckland.
In incheiere, merita mentionat un alt moment memorabil din cariera de fotbalist al lui Farrer, descoperit de jurnalistii englezi. Acesta dateaza din 1949, cand Auckland a disputat un meci impotriva unei echipe africane, ai carei jucatori au jucat toate cele 90 de minute desculti. Macar pentru enumerarea acestor momente cu adevarat legendare, Farrer s-a simtit onorat de statutul de "legenda" pe care cei de la club i l-au atribuit.
17 ian. 2009
(Financial) History in the making
De ce? Pentru ca din cate se pare in doua zile urmeaza sa se incheie cel mai mare transfer realizat pana acum in lumea fotbalului. Si da, asta in mijlocul crizei financiare mondiale, cand toata lumea se plange de lipsa banilor, de recesiune, de toate reducerile de costuri pe care sunt obligati sa le faca, altfel riscand falimentul sau cine stie ce alta consecinta neplacuta.
Insa in cazul patronilor arabi de la Manchester City, cei 107 milioane de euro, dupa unele surse, sau 120 de milioane, dupa alte surse, nu par sa ii traga inapoi de la intentiile lor megalomanice. Iar pe Kaka si AC Milan, cei doi "actori" aflati de cealalta parte a tranzactiei, vederea sumei de 9 cifre se pare ca i-a sensibilizat destul de mult incat sa lase deoparte (cel putin pentru moment) orice alta intentie de continuitate in orasul din nordul Italiei. Si cand te gandesti ca abia saptamana trecuta, ziarele scriau despre intentiile clare ale lui Kaka de a prelua banderola de capitan al Milanului dupa retragerea lui Maldini de la finalul sezonului... Petrodolarii s-au dovedit mai puternici.
Multi specialisti au spus ca, in mod normal, cei de la City ar trebui mai intai sa caute acei jucatori muncitori care sa poata mentine echipa la un nivel ridicat in mod constant, si nu sa aduca stele si alte "primadone", care sa straluceasca frumos, sa placa ochiului, insa sa nu poata face nimic din punct de vedere al consistentei echipei sau sa nu poata aduce un anumit nivel de stabilitate foarte necesar unei echipe in formare, cum e acum cea din Manchester. Insa, mai stii, poate regulile sau opiniile generale chiar sunt facute pentru a fi incalcate. Vom vedea.
Mai multe despre tranzactia in sine si despre nivelurile la care poate ajunge aceasta afacere la linkul de mai jos:
http://www.goal.com/en/news/1708/ac-milan/2009/01/17/1064737/kaka-demands-2010-release-clause-in-city-contract-reports
Insa in cazul patronilor arabi de la Manchester City, cei 107 milioane de euro, dupa unele surse, sau 120 de milioane, dupa alte surse, nu par sa ii traga inapoi de la intentiile lor megalomanice. Iar pe Kaka si AC Milan, cei doi "actori" aflati de cealalta parte a tranzactiei, vederea sumei de 9 cifre se pare ca i-a sensibilizat destul de mult incat sa lase deoparte (cel putin pentru moment) orice alta intentie de continuitate in orasul din nordul Italiei. Si cand te gandesti ca abia saptamana trecuta, ziarele scriau despre intentiile clare ale lui Kaka de a prelua banderola de capitan al Milanului dupa retragerea lui Maldini de la finalul sezonului... Petrodolarii s-au dovedit mai puternici.
Multi specialisti au spus ca, in mod normal, cei de la City ar trebui mai intai sa caute acei jucatori muncitori care sa poata mentine echipa la un nivel ridicat in mod constant, si nu sa aduca stele si alte "primadone", care sa straluceasca frumos, sa placa ochiului, insa sa nu poata face nimic din punct de vedere al consistentei echipei sau sa nu poata aduce un anumit nivel de stabilitate foarte necesar unei echipe in formare, cum e acum cea din Manchester. Insa, mai stii, poate regulile sau opiniile generale chiar sunt facute pentru a fi incalcate. Vom vedea.
Mai multe despre tranzactia in sine si despre nivelurile la care poate ajunge aceasta afacere la linkul de mai jos:
http://www.goal.com/en/news/1708/ac-milan/2009/01/17/1064737/kaka-demands-2010-release-clause-in-city-contract-reports
Abonați-vă la:
Postări (Atom)