Primul meci de poveste al sezonului

...sau cel putin primul pe care am avut eu onoarea sa il vad in direct.

Manchester United vs. Manchester City. 4-3 pentru gazde. Asta e meciul de care vorbeam.

Cand ai de a face cu meciul numarul 150-si-ceva dintre cele doua echipe si cand te aflii pus intr-un "teatru al viselor" plin cu 70 de mii de oameni, ai premise pentru un meci cel putin interesant. Tacamul e complet cand mai si stii ca ai intalnire pe de o parte cu o echipa care are in spate o traditie si o reputatie solide, create de Sir Ferguson ca un zid in fata altor formatii, si pe de alta parte cu una care din balonul de sapun care parea sa fie inainte de inceputul sezonului, balon umflat peste masura de investiile facute in achizitiile de jucatori, se transforma intr-o nuca din ce in ce mai tare si mai greu de spart in confruntarile directe.

Ma gandeam eu inainte de fluierul de start ca n-o sa mai fie doar un meci de un singur gol, ca in sezonul trecut. Rooney nu m-a lasat sa ma razgandesc, marcand la nici 2 minute dupa startul meciului. Apoi Tevez a demonstrat de ce toata lumea il stie drept un mare "razboinic" pe teren, insistand la o minge aparent pierduta, suflandu-i-o din mainile lui Foster si pasandu-i la marginea careului lui Barry pentru golul de 1-1.

City a dominat restul primei reprize, insa tot The Red Devils au marcat. Si tot in primele momente ale reprizei, de data asta cea secunda. Momente ale reprizei altadata timide, care nu au tupeul sau curajul sa pretinda o importanta prea mare intr-un meci - iata ca in aici s-au dovedit a fi de nepretuit. O lovitura de cap a lui Fletcher si scorul a urcat la 2-1. Insa cand ai de a face cu niste caractere incapatanate, lucrurile nu pot sta la fel pentru prea mult timp. Asa s-a gandit Bellamy care cu o actiune individuala de toata frumusetea finalizata cu un sut in cros spre incheietura barelor portii luii United a egalat scorul. Golul meciului, cu siguranta.

Sir Ferguson nu a stat prea mult pe ganduri. Simtind nevoia de schimbare, scotianul si-a impins cu un efort aproape vizibil echipa in fata. Jucatorii lui au reusit sa treaca de fundasii lui City, insa nu si de portarul lor, Given salvandu-si echipa din vreo 3 situatii clare de gol. Insa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, a venit si minutul 80, in care acelasi Fletcher a marcat al 3-lea gol pentru gazde, tot cu o lovitura de cap. Toti cei in tricouri rosii de pe Old Trafford nu mai puteau de bucurie - erau siguri de victoria in fata rivalilor. La fel si comentatorii.

Never say never, totusi. Minutul 90, Ferdinand se joaca cu o minge usoara la mijlocul terenului si o pierde la fel de usor. 5-6 secunde mai tarziu acelasi Bellamy e deja cu bratele pe sus, bucurandu-se dupa golul de 3-3, dupa ce tocmai strecurase mingea pe langa portarul gazdelor, dupa o cursa de vreo 50 de metri. De o singura ocazie a avut nevoie galezul, iar Ferdinand a fost mai darnic decat si-ar fi dorit cu acesta.

"Ce meci!", imi ziceam. Insa nu era gata. S-a gandit arbitrul sa ajute si el la spectacolul creat si a ales sa prelungeasca meciul cu 7 minute suplimentare. De ce? El stie. Insa daca nu erau al 6-lea si al 7-lea minut, n-am fi vazut ultimul gol, cel marcat de Owen, cel care i-a aruncat in delir pe suporterii lui United si in bratele deziluziei pe cei ai lui City. Chiar la ultima faza a meciului, dupa o minge aruncata spre careu si invartita prin zona pret de cateva secunde, fostul wonderkid Owen n-a avut prea multe variante de pus in balanta in afara de a impinge mingea spre coltul lung al portii lui Given si, astfel, de a aduce victoria noii sale echipe. Si apoi s-a fluierat finalul.

Un super meci, fara doar si poate, chiar daca a fost castigat de echipa cu care nu am nici o tangenta sentimentala. Un meci care mi-a arat ca merita in continuare sa imi placa fotbalul, cu conditia sa stiu cum sa selectez ce merita vazut si ce nu. Primul meci de poveste din sezonul 2009-2010.