18

18 ani e varsta la care adolescentul roman isi sarbatoreste majoratul. E varsta la care poate conduce o masina. E momentul din care poate intra in toate locurile acelea care pana atunci erau doar pentru "oameni mari". E acel punct in viata in care isi incepe maturitatea, cel putin pe hartie.

18 ani au trecut de cand Targu-Muresul nu a mai avut o echipa de fotbal in Liga 1. Pe vremea aceea inca nu parasisem cuburile si cartile de colorat de la gradinita, deci totul imi pare atat de indepartat. Insa atunci, in 1992, ASAul juca ultimul sau meci pe prima scena. Au urmat apoi ani diversi, vreo 2 sau 3 de speranta, insa majoritatea covarsitoare doar ani tristi, in care fotbalul muresean se ducea undeva in jos, spre un lant de esecuri demoralizatoare.

In urma cu doi ani am ramas uimit cand am vazut ca o sa existe o echipa din Targu-Mures care sa joace in Liga a 2-a. "Nu se poate... Ce? Cum asa?" mi-am zis atunci. S-a putut. Si, mai mult de atat, oamenii de la nou aparuta FCM nu s-au lasat prinsi intr-o stare de complezenta care i-ar fi dus la un sentiment de plafonare atat de intalnit in multe situatii. Au bagat carbuni la locomotiva si si-au facut treaba. Locul 3 in serie in primul sezon - oho, ce performanta! Se poate oare si mai mult?

In decembrie 2009 ma uitam la clasamentul de la finalul turului si simteam cu imi creste speranta in suflet. FCM era pe primul loc. Apoi, cateva luni mai tarziu si dupa mai multe momente de neincredere si tristete oferite de "portocalii" mureseni, minunea s-a intamplat: la inceput de iunie 2010, un oras intreg sarbatorea o promovare venita parca din necunoscut. Cateva mii de oameni cantau si dansau pentru o super realizare. Da! FCM Targu-Mures in prima liga la fotbal! Dupa 18 ani...

E ca si cum atunci, in 1992, odata cu disparitia muresenilor din prima liga, a disparut un marinar de cursa lunga, cu ceva reusite bifate de-a lungul anilor si cu multe talente date mai departe fotbalului mare. Iar in locul lui s-a nascut un prunc, care nu a vazut lumea decat peste mai multi ani, timp in care a invatat, mai mult singur, care sunt lucrurile si atitudinile de care are nevoie pentru a reusi in viata. Inconjurat de mult entuziasm, pruncul a ajuns acum la 18 ani. Ramane de vazut daca e si varsta maturitatii pentru el.

Bijuterii pe iarba de la Wimbledon

Printre multe schimburi de mingi, cateva rafale de ploaie (londoneza sau nu) si multe capsuni cu frisca, vreau sa ii multumesc Wimbledonului pentru doua meciuri de tenis pe care n-o sa le uit prea curand. De ce n-o sa le uit? Pentru ca au fost doua bijuterii, fiecare stralucind in felul sau.

Primul meci e finala de anul trecut, de la masculin. Expresul Federer a ajuns sa joace impotriva unui Roddick pe care nu se astepta cineva sa il vada in finala. Poate doar Roddick insusi sa se fi gandit la asta, insa cu aceleasi sanse de infaptuire ca si atunci cand tragi un loz de la un vanzator ambulant si speri macar sa iti poti recupera banutii dati omului respectiv. Ce meci a fost! Niciodata n-am stat mai tintuit pe scaun in fata unui meci de tenis ca atunci. Lovituri fabuloase, daruire pana peste limite, directii de deplasare parca inventate acolo, pe iarba terenului central de la Wimbledon. Si mult spectacol, ca ingredient final. Spectacol uman si sportiv, pentru ca au fost pusi in fata doi jucatori diferiti ca stil, unul complet in toata masura cuvantului, celalalt cu un serviciu zdrobitor, insa cu atentie deosebita acordata fiecarui pas in plus pe care trebuia sa il faca in jocul sau. Castigatorul a fost Federer, dupa 5 seturi, cu un 16-14 in decisiv, set in care tineam ba cu unul, ba cu celalalt, alternativ, doar dintr-o dorinta egoista de a vedea mai mult spectactol si de a nu se termina reprezentatia de gala prea curand.

A doua bijuterie e mai recenta. Are doar o saptamana vechime si e mai dura de felul ei – tipul acela de piatra pretioasa mare si grea, foarte greu de slefuit, care odata descoperita intra direct pe primul loc in cartea recordurilor la multe capitole. Bijuteria in cauza a fost meciul dintre John Isner si Nicholas Mahut. Doi jucatori care nu sunt si nici nu pot emite pretentii la un statut de primadona, insa care au reusit sa doboare (oficial) 12 recorduri prin intalnirea lor. Nu o sa stau sa le enumerez acum, pentru ca peste ani pasionatii de tenis n-o sa retina decat poate scorul. De fapt, vor retine cu siguranta scorul. Pentru ca e vorba de ceva ce nu s-a mai vazut in tenisul profesionist in ultimii 100 de ani. Adica niciodata. 70-68 - scorul setului decisiv jucat de cei doi pe parcursul a trei zile. Am auzit prima data despre evolutia scorului cand era 26 la 26. Oho, ce meci!, mi-am zis. Ulterior, am tot urmarit online meciul pana pe la 55 egal, trecand apoi la vizionare pe tv, pentru ca trebuia sa ii vad pe cei doi eroi. Iar in final, cand am vazut scorul cu care Isner a castigat lupta asta seculara, am zambit pentru ca stiam ca, de fapt, amandoi au fost invingatori. Mai mult, o stiau si ei. Si toti cei care s-au minunat de grozavia asta cand au aflat de ea.

Bravo lor! Si multumesc Wimbledonului, inca o data, pentru cele doua pietre pretioase.

Steaua nu mai locuieste aici

Nu mi-a venit sa cred cand am citit prima data vestea, dar Steaua e foarte aproape sa se mute fizic din Ghencea. Spun "fizic" pentru ca din alte puncte de vedere, imaginea clubului a fost mutata in atatea alte locuri, unele care nu isi au rostul.

Totusi, sa revenim la problema de fata. Mi-e teama acum ca o sa trebuiasca sa imi scot din cap legatura asta, dintre Steaua si Ghencea, locul unde s-au intamplat atatea lucruri care si-au gasit deja loc in istoria fotbalului si sportului romanesc. O conexiune veche, de care am aflat cam in acelasi timp in care invatam si tabla inmultirii... Si de ce se intampla asta? Din cauza unor orgolii, care si-au gasit tocmai acum momentul in care sa se umfle in pene si sa sara unul la gatul altuia. Trist.

Citind despre situatie, am dat peste un comentariu la care parca mi-a luat cuvintele pe care le am si eu pentru situatia actuala a Stelei. E un comentariu scris de un suporter, pe blogul lui Ovidiu Ioanitoaia.

Nu stiu cum vad altii, dar pt. mine, Steaua s-a mutat de mult timp din Ghencea.
Steaua s-a mutat la palat. Trecand pe la DNA. Si prin beciurile Politiei.
Steaua nu mai sta in Ghencea de mult, pt. ca s-a mutat in studiourile din Baneasa si Protopopescu. Acolo s-o cautati.
Steau s-a mutat din Ghencea de cand au fost goniti si umiliti Piturca, Cacoveanu, Hagi, Lacatus, Tudorel, MM, de cand sunt injurati Lita, Alecsandrescu, Ienei si Iordanescu.
Steaua s-a mutat din Ghencea de cand rudele patronului au pus stapanire pe club, in timp ce un Majearu, moare de foame.
Steaua s-a mutat din Ghencea din momentul in care un copil de 7-8 ani a fost rugat sa spuna un jucator de la Steaua, iar el a spus Becali.
Din momentul in care a inceput sa fuga cu bani dupa autocare.
Din momentul in care a inceput sa castige cu brichete.
Si cu valize.
Din momentul in care a inceput sa se bazeze pe
” singurii mei prieteni din fotbal, Sechelariu si Oli”
Sau pe ticalosia unor jucatori de la Vaslui.

Din momentul in care n-a fost in stare sa scoata un amarat de egal cu Dinamo.
Din momentul in care, locurile 3, 5 si 6, sunt considerate mari realizari.

Din momentul in care societatea nu a mai putut controla acest bufon, care s-a dovedit un monstru.
In momentul in care paranoia, si aroganta maladiva a acestui specimen a ajuns la o devianta dementa.

Dar cel mai important, Steaua a plecat din Ghencea in momentul in care acest individ a inceput sa faca prozeliti, viciind sufletul suporterului stelist, intr-un act de genocid la adresa fiintei intime a clubului.

Steaua a plecat din Ghencea de mult, d-le Ioanitoaia, iar d-voastra, si altii ca d-voastra, aveti o importanta contributie la mutatul ei.

De cand s-au intamplat toate astea, indiferent unde a jucat, si indiferent unde ar juca, Steau s-a mutat din Ghencea.

De atunci, Steaua nu e Steaua.

Articolul intreg si restul comentariilor apar aici:

http://blogsport.gsp.ro/ioanitoaia/2010/05/20/steaua-in-ghencea-numai-in-ghencea/

"Tati, de ce tinem cu Atleti?"

Iulie 2009
Dialog intre un tata si un fiul lui de 8 ani, aflati la casele de bilete pentru a lua doua abonamente pentru meciurile lui Atletico Madrid:
"Tati, tati, noi de ce tinem cu Atleti?"
"Pai, fiule... Hm.."
"De ce?"
"Nu stiu ce sa zic. E o traditie. Nu prea iti pot spune acum de ce. O sa vezi tu cand mai cresti."
"Uite ca Real l-a adus pe.. uhm.. pe Cristiano Ronaldo. Si pe Kaka. De ce nu tinem cu ei?"
"Nu putem. Nu se poate asta."
Si fiul ramase bosumflat.

Ianuarie 2010
Aceiasi protagonisti, dupa o infrangere rusinoasa a lui Atletico si cu niste perspective modeste pentru campionat
"Tati, hai sa nu mai tinem cu Atleti! Uite cum au pierdut."
"Uneori pierd, alteori castiga. Asta e sportul."
"Dar Realul? De ce ei castiga?"
"Pentru ca sunt mai buni acum."
"De ce tinem cu Atleti, tati?"
"..."
Si fiul ramase din nou fara raspuns.

Mai 2010
Aceiasi tata si fiu, la cateva minute dupa ce Atletico Madrid castigase trofeul Europa League
"Da, tati! Am castigat!"
"Vezi, ti-am spus eu ca o sa castigam si noi."
"Daaaa! Si uite ca Realul n-a luat nimic. Ha! Tati, mergem si noi la Fuente de Neptuno, sa sarbatorim? Mergeeeem?"
"Nu, fiule. Nu acum. Maine dimineata ai scoala."
"Uff... Bine. Dar, tati, inca ceva."
"Spune, dragul meu."
"Am inteles acum de ce tinem cu Atleti."
Si pe chipul tatalui aparu un zambet mai mare decat cel de pe fata fiului sau.

50 de chestii sportive pe care sa le faci

Am dat zilele trecute peste un articol mai vechi care mi s-a parut foarte tare. Seamana mult cu o promisiune pe care mi-am facut-o odata, cand eram mai mic si mai putin umblat prin lume. Dar despre ce e vorba?

Autorul articolului s-a gandit la 50 de evenimente/chestii sportive pe care un pasionat adevarat de sport ar trebui sa le faca in decursul vietii, pentru a se putea bucura de cele mai tari senzatii ale genului. Le-am citit pe toate cele puse in articol - unele relevante, altele mai putin (ce-i drept, aici nu pot sa nu fiu subiectiv). Aici e lista:

http://observer.guardian.co.uk/osm/story/0,,1182710,00.html

Revenind acum la acele ganduri pe care le aveam in urma cu mai multi ani - era vorba de o hotarare luata (la un mod foarte serios, pot spune) ca voi ajunge sa vad de la fata locului mari evenimente sportive, mai ales meciuri de fotbal, intre echipe de renume, in locatii de legenda. Un meci de-al lui Liverpool pe Anfield, un El Clasico spaniol, un derby al Cetatii Eterne intre Roma si Lazio etc. Imi amintesc ca imi sclipeau ochii atunci, demult, cand ma imaginam acolo, pe stadioanele lumii, bucurandu-ma de spectacolul grozav ce se desfasura in fata mea. Ce frumos ar fi!, imi ziceam.

Ei bine, din lista aparuta in The Observer, am bifat deja doua puncte: cel cu weekend-ul plin de evenimente sportive si cel cu scufundarile din zona Dahab-Sharm El-Sheikh (chiar daca in cazul meu a fost vorba de snorkeling, si nu chiar diving). Ce mandru am fost cand mi-am dat seama ca ma incadrez, intr-un fel sau altul, in lista cu pricina!

Luand cealalta lista (cea imaginara, creatie proprie), inca n-am bifat nici un eveniment exact cum aparea el acolo, insa am reusit sa marchez alte chestii semnificative: inca de acum 5 ani am vazut echipa nationala de fotbal a Romaniei pe stadion, le-am vazut apoi si pe cele de handbal sau rugby, am fost la meciuri de tenis pe arena mare din Bucuresti si la hochei pe patinoar, am fost la meciuri de fotbal din cupele europene (o gramada, chiar), i-am vazut de aproape pe cei de la FC Liverpool si, poate cel mai important, am avut onoarea sa ajung pe unul din marile stadioane ale lumii, la un meci de seama: la inceput de martie, pe Stade de France, la Franta - Spania, cu spaniolii aratand un mic regal fotbalistic.

Vreau mai mult acum. Vreau sa vad si sa traiesc mai multe senzatii puternice, indiferent pe care din listele de mai sus ar fi evenimentul la care as ajunge. De fapt, nici macar nu trebuie sa fie pe lista - important e sa existe acea placere, acea scanteie care sa te faca sa pulsezi si tu odata cu spectacolul din fata ta.

Va urma...

Placerea regasita

Ce vremuri… Ce vremuri erau cand eu, un pusti de scoala generala, tocmai descoperisem acea frumusete. Frumusetea sporturilor de iarna. Si nu puteam sa ma dezlipesc din fata televizorului cand stiam ca niste baieti curajosi urmau sa sara cu schiurile sau cand dadeam peste cate un concurs de bob pe nu stiu care pista pe care se puteau atinge niste viteze ametitoare. Si deja aveam favoriti. Ma bucuram cand Sven Fischer castiga cate un concurs de biatlon. In schimb, daca Hermann Maier nu termina printre primii Super G-ul sau coborarea la care ma uitam, imi pierdeam din entuziasm, insa speram sa isi ia revansa in urmatoarea saptamana. De cele mai multe ori chiar reusea.

Doar ca pasiunea s-a stins. Odata cu trecerea anilor, l-am pierdut din vizor pe Sven Fischer, n-am mai fost dornic sa aflu cine l-a inlocuit pe Herminator dupa retragerea lui, iar la bob Andre Lange a devenit o legenda a sportului fara ca eu sa fiu spectator la reusita lui. Ce mai ramasesera acolo, inca pulsand, erau doar saritorii cu schiurile. Tresaream cand stiam ca se apropie Turneul Celor 4 Trambuline sau vreo etapa de zbor cu schiurile. Sentimentul era totusi diferit fata de cel de la inceputuri.

Am dat insa peste Jocurile Olimpice de la Vancouver, iar scanteia aceea a reaparut. Odata cu aprinderea flacarii olimpice pe stadionul din orasul canadian parca s-a aprins si in mine vechiul impuls, dorinta aceea pierduta de a fi aproape de sporturile de iarna. N-am regretat deloc, cel putin privind toate competiile cu niste ochi naivi, dornici sa vada doar spectacolul, fara alte detalii care ar putea strica aura care se crease. Ce concursuri de biatlon am vazut, cu o gramada de schimbari de situatie! Am regasit schiul alpin, curlingul si bobul, pe cel din urma mai ales cu toate referirile la “pista mortii” de la Whistler. Am vazut finaluri palpitante la schi fond si la patinaj viteza. Am descoperit noi sporturi, ca schicros-ul, care mi s-a parut o chestie foarte tare. Am vazut povesti de viata, am aflat si despre intamplari dramatice, cu oameni care au pierit incercand sa aduca ceva in plus prin participarea lor in cadrul Jocurilor sau prin sprijinul pe care il ofereau.

Totul s-a terminat cu un spectacol grandios, pe care am avut marea onoare sa il vad in ultima zi, la finala de hochei pe gheata dintre Canada si SUA, intr-un meci caracterizat de multi ca fiind cel mai bun, cel mai urmarit, cel mai cel din toata istoria sportului cu crosa si pucul. Ce spectacol! Punctul egalarii reusit de americani cu 25 de secunde inainte de final si apoi golul de aur marcat de pustiul-minune al canadienilor Sidney Crosby, plus imensul val de entuziasm creat atunci m-au lasat si pe mine la nivel emotional cu o treapta mai sus decat eram la inceputul Jocurilor, fara doar si poate bucuros ca am regasit, macar pentru cateva zile, o placere uitata de cativa ani buni. Si ce frumos a fost.

Poveste acvatica din Marea Rosie

Înaintăm în viteză, printre valurile pe care vârful ascuţit al bărcii rapide le spintecă în calea ei. Marea Roşie pare destul de prietenoasă, însă parcă mai vrea din când în când să ne arate că nu e bine să te joci cu ceva mult mai puternic decât tine şi ne mai trimite câte unul-două valuri mai mari din când în când. Şoferul bărcii, hai să-i zicem Habib, ne avertizează că trebuie sa ne ţinem de barele din lateralul bărcii şi să nu ne balansăm prea mult. Nicio problemă, deja ne dădusem şi noi seama că, dacă nu ne ţinem bine, după vreo 2-3 salturi peste valurile mai nărvaşe am ajunge să le ţinem companie peştilor la câţiva metri sub apă. Cât despre Habib, nici nu ştiu dacă ar trebui să îi spunem „şofer”, dar până una alta care o fi oare denumirea postului pe care îl ocupă el, ca persoană care conduce speedboat-ul? – căpitan nu poate fi, conductor nici atât, ca doar nu e tren, deci cred că rămânem la şofer.

Apar trei nave mai mari în zare. Ne apropiem de ele. Toate staţionează. Şi lângă ele, o zonă din mare mai întunecoasă de felul ei. Habib ne spune că am ajuns la prima noastră oprire. Apa nu mai are albastrul ăla pur pe care l-am văzut de la ţărm încoace, ci e unul mai închis acum, un bleumarin în toată puterea cuvântului. Acolo sunt coralii. Un fior de entuziasm tresare în mine. Am ajuns.

Avem cu noi măştile speciale de snorkeling. E ciudat si un pic amuzant în acelaşi timp să ai o mască din aia pe nas. Imaginaţi-vă o mască de schi, însă mai rigidă, făcută doar din material plastic, mască ce are şi o cămăruţă specială pentru nas, care nu te lasă să respiri pe nări sub apă. Mai are ataşat şi un fel de tub, al cărui capăt superior trebuie să stea deasupra apei, folositor pentru respiraţia din timpul snorkelingului. Ce-i drept, în ziua aceea am simţit-o pe pielea mea de mai multe ori cât de neplăcut e să ajungi cu tubul respectiv sub apă şi să simţi cum în loc de aer tragi prin tub multă apă foarte sărată. Cel puţin n-am avut nevoie să mănânc nimic prea sărat în restul zilei cu pricina, după câtă apă am înghiţit atunci.

Mai avem şi nişte veste de salvare, pe care a trebuit să le punem pe noi încă de dinainte să ne urcăm în barcă. Când Ibrahim, puştiul prin care am reuşit să obţinem barca cu motor, ne-a spus că o să avem veste speciale, mi-am imaginat că vor arăta diferit. Însă până la urmă s-au dovedit a fi doar nişte veste aparent obişnuite, uşor pufoase, nu ca cele pe care le văzusem eu prin filme, cu câteva cordoane şi prinzători care să ne asigure că nu ne vom despărţi de veste până la finalul aventurii noastre acvatice.

Habib a oprit barca. Ne spune pe unde să înotăm şi pe unde să nu facem asta, că altfel o să fim duşi de curenţi în larg, iar operţiunea de recuperare nu va fi prea plăcută. Încep băieţii din bară să sară unul câte unul. Apa e atât de albastră şi clară, atât de primitoare parcă (de i-or spune oare mării asteia Marea Roşie?). Ajunge doar să arunci un ochi de la suprafaţă şi deja poţi distinge ce sunt formele care apar pe fund, la vreo 5-6 metri mai jos. „Ce frumos...”, îmi zic în gând, pregătit să sar şi eu din barcă. „Dar, stai! Sunt 5 metri adâncime!”, tresar deodată. N-ar fi fost nicio problemă dacă ştiam să înot cât de cât decent. Doar că abilităţile mele nu ajung mai departe decât o simplă menţinere la suprafaţă în plută, şi nici aia nu îmi iese de fiecare dată când vreau. „Ce fac acum?” – prima întrebare care îmi vine în minte. „Sar, clar”, vine şi răspunsul aproape instant, „că doar nu m-am băgat în aventura asta doar ca să mă uit la ceilalţi cum îmi zic ce tare e să faci snorkeling.” Mă mai uit odată la ceilalţi. Văd că într-adevăr vestele alea îi ţin la suprafată. Şi sar.


Dintr-o dată e doar apă în jur. Dau din mâini şi din picioare, doar că e ceva mai complicat să îmi iasă mişcarea care de obicei îmi ieşea într-o piscină normală. Dar simt că mă ridică ceva. Şi imediat sunt din nou la suprafaţă. Vesta îşi face datoria! Ce bine! Şi ce senzaţie ca lumea. N-am mai plutit niciodată fără să trebuiască să fac nici o mişcare. Nici măcar când eram mic n-am fost eu un fan al colacului când mergeam cu ai mei la mare. Senzaţie interesantă, fără dubii, însă nu pot să mă bucur de ea prea mult. Parcă instantaneu am şi înghiţit multă-multă apă (sărată rău). Odată cu săritura, am uitat de tubul pe care trebuia să îl ţin strâns cu dinţii. Când mi-am dat seama de el, trecuseră deja multe pahare imaginare de apă pe care le înghiţisem deja după ce am sărit din barcă. Frumoasă primire mi-a făcut Marea Roşie...

O jumătate de oră cred că am stat la oprirea respectivă. Totuşi, până m-am obişnuit cu sistemul, până mi-am dat seama ca ar trebui să îmi strâng mai mult masca, până mi-am dat seama de toate chestiile de bază must-do ale snorkelingului, Habib ne-a şi zis că trebuie să plecăm spre celălalt loc. Abia reuşisem să fac două mici scufundări sub apă, nu fără a lua de fiecare dată câte o doză zdravănă de apă de mare (deh, perfecţionarea cere sacrificii întotdeauna, fie ele unele foarte sărate ca în momentele de care povesteam). Încă n-am văzut nimic spectaculos. Mai aştept.

Hop, sus în barcă şi am pornit. Văzusem mai devreme, cum plecasem din Sharm el-Sheikh, o insulă în depărtare - insula Tiran. Acolo urma să ne ducă Habib. Pe drum, ne spune că ar fi bine să nu înaintăm prea mult pe uscat în interiorul insulei, că sunt unele patrule de poliţie care ar putea să ne ia la întrebări. Cum niciunul din noi nu dorea să dea apa caldă a mării pe vreo cămăruţă dubioasă a unui mic post de poliţie dintr-o insulă fără pic de vegetaţie, am ascultat de ce ne-a zis egipteanul nostru şi am rămas în zona plajei unde ne-a lăsat.

Vestele strânse din noi, măştile puse pe ochi şi am pornit din nou snorkelingul. Şi ce ne-a fost dat să vedem acolo! Corali de nenumărate feluri, unii mai mari, alţii mai mititei, unii plini de culori, alţii care aproape se confundau cu fundul mării, unii ca un buchet de flori minerale plantat în mijlocul nisipului de pe fundul apei, alţii formând adevărate fortăreţe subacvatice mari cât un cort de beduin ca cele pe care le văzusem cu o zi înainte prin deşertul din Peninsula Sinai. Si peşti, zeci, sute de peşti. La început erau mai timizi, fiind şi eu mai aproape de ţărm. Însă mi-a ajuns să plutesc doar vreo câţiva metri spre larg şi deja au apărut primii înotători. Şi mici, şi mari, şi negri, şi roşii, şi verzi, ba chiar şi nişte peşti ca nişte cameleoni, care parcă îşi schimbau culoarea cu fiecare mişcare pe care o făceau. Era grozav când îi vedeam cum înotau pe acolo în cârduri şi cum erau curioşi şi cercetau fiecare părticică de coral sau de nisip. În plus, mai erau şi nişte „vecini” care au zis să îşi facă apariţia şi ei pe acolo – lipitori şi arici de mare.

Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de peşti, chiar în mediul lor natural. Am întins mâna şi am încercat să îl prind de coadă măcar pe unul din ei. Normal, n-am reuşit. Dar nu conta asta. Mă bucuram de fiecare moment al primei mele experienţe de snorkeling. Şi atunci, şi mai târziu, când am ajuns înapoi pe plaja din Sharm El-Sheikh de unde plecasem în aventură cu câteva ore înainte.

Un an pentru 42 km de glorie

E una din povestile de tinut minte pe care le-am citit in primele zile ale lui 2010. Stiam despre ce era vorba, stiam deja si rezultatul final inainte de a incepe sa citesc articolul, insa chiar si asa am ramas foarte placut impresionat de ce scria acolo. Cu atat mai mult cu cat actorul principal & regizor & producator este un prieten aflat acum in Dubai, Mugur.

Long story short, e povestea unui om care la un inceput de an si-a propus sa realizeze un lucru mare: sa reuseasca sa termine maratonul de la New York, stiind ca astfel va putea fi un exemplu pentru alte persoane din jur. Ce s-a intamplat, vedeti aici:


http://www.maraton.info.ro/maratonul-new-york-2009.html