“The Path to Success”. Sau, pe romaneste, “Calea catre succes”. Cu titlul asta in minte si insotit de imaginea buna pe care mi-o crease Razvan Lucescu in ultima perioada, din postura de prim carmaci al echipei nationale de fotbal a Romaniei, m-am dus miercurea trecuta la intalnirea cu el. Fusese invitat sa aiba un discurs de o ora la un eveniment cu o idee foarte tare in spate, Leadership Talks, organizat de AIESEC Bucuresti. Iar titlul de mai sus era cel cu care el fusese incadrat in agenda evenimentului.
Un antrenor tanar, reprezentant al „noii generatii”, cu un pedigree important in spate, in special datorita influentei tatalui sau, Mircea Lucescu. La care se mai adauga o serie de contexte favorabile, multa incredere, o doza importanta de capacitate de a trece peste obstacole si, respectiv, de a putea incepe chiar de la baza reconstructia unor structuri aflate in situatii dificile, plus respect si pasiune pentru ceea ce face. Pe primele elemente le cunosteam de ceva vreme, asa cum le cunosc mai toti cei interesati de fenomenul fotbalistic la noi in tara. Elementele din urma au fost cele pe care poate le banuiam sau auzisem din stanga si dreapta ca ar exista, insa despre care am aflat mai multe prin viu grai chiar de la Razvan.
Prima impresie: o persoana cu o imagine impecabila, de la vestimentatie la atitudinea abordata, avand mare grija legat de fiecare detaliu. Trecand mai departe, tanarul antrenor a pus accent in discursul sau pe doua aspecte: pe de-o parte, cum a reusit sa beneficieze de ajutorul, direct sau indirect, al tatalui sau pentru a se putea dezvolta ca sportiv si ca om, in general, si, pe de alta parte, cum a incercat sa se indeparteze de imaginea acestuia in anumite situatii si cat de greu i-a fost uneori sa faca acest lucru si sa se evidentieze pe el ca personaj de sine statator.
Inca de la inceput, a spus ca este recunoscator acelor contexte favorabile de care a beneficiat de-a lungul timpului, de la faptul ca s-a nascut intr-o familie deosebita la avantajele pe care le-a avut ulterior. Insa simpla existenta a unui context favorabil de care sa nu profiti nu te ajuta mai deloc, aici avand o importanta vitala atentia pe care a acordat-o fiecarui detaliu, respectul aratat muncii sale si oamenilor din jurul sau, cat si pasiunea cu care si-a desfasurat activitatea. Am aflat cum, inca din copilarie, a avut sansa sa vada cu ochii unui baiat de 6-7 ani ce inseamna munca in echipa si daruirea pentru atingerea obiectivelor propuse. Am aflat cum a trecut atat prin perioade in care parintii exercitau un control destul de strict asupra lui, dar si prin ani in care a putut sa se bucure de libertatile copilariei, in care a putut sa exploreze si sa dea peste lucruri noi. Am aflat cat de greu era ca in vremea liceului sa aiba credibilitate pentru veridicitatea performantelor sale scolare si ca era si mai complicat sa isi dea seama daca vreo fata era interesata strict de el sau de faptul ca era fiul unei personalitati din lumea sportului. Plus toate momentele mai dificile din cariera sa de fotbalist, in care aproape fara exceptie era pus langa tatal sau si comparat cu acesta, cautandu-se de multe ori acele elemente care sa il arate pe Razvan intr-o lumina defavorabila. Ei bine, cine credeti ca era „castigatorul” acelor comparatii? Razvan, oare? Aproape de fiecare data, nu era el.
Multe din cele spuse de el isi au corespondentul in situatii care se intalnesc in viata de zi cu zi si nu au legatura cu sportul. Modul in care a decurs cariera sa de antrenor pana in momentul de fata este un foarte bun exemplu pentru asta. A inceput cu o dorinta mare de afirmare si cu o documentare foarte serioasa, pe la scoli de renume din Europa, asistand si la sesiunile de pregatire conduse de mai multi antrenori cu nume din fotbalul mondial, inclusiv Jose Mourinho sau Carlo Ancelotti. Cel mai greu pas a fost insa primul – acceptarea primei oferte de a antrena o echipa. La scurt timp dupa aceea – un alt moment delicat: impunerea autoritatii sale in cadrul grupului. Cum a facut aceasta? Prin ghidarea cu strictete dupa niste principii clar stabilite, indiferent de persoanele implicate, si prin respect, absolut necesar sa existe in ambele directii intre antrenor si jucatori. O alta piatra de incercare a fost atunci cand era gata sa renunte la munca inceputa, dupa o serie de insuccese – si-a oferit atunci demisia, insa presedintele clubului la care activa l-a facut sa se razgandeasca, printr-o discutie avuta cu el: „Am incredere in tine. Imi place modul in care ti-ai facut treaba pana acum. Indiferent ce se intampla la finalul sezonului, vreau sa ramai aici, pentru ca in felul acesta sunt sigur ca putem construi o echipa redutabila.” Atat timp cat ti se ofera incredere pentru munca ta, te simti si tu mai puternic, capabil sa realizezi performante altfel imposibil de atins. Acel presedinte era Dinu Gheorghe, iar echipa in cauza era FC Brasov. Dupa o trecere prin liga a doua, Brasovul a ajuns acum sa se lupte pentru un loc in cupele europene, sa dea doi jucatori titulari in echipa nationala a Romaniei si sa fie tratata cu o atentie sporita de celelalte cluburi din Liga 1.
Fara doar si poate, cea mai mare onoare pentru Razvan a fost oferirea postului de antrenor al echipei nationale. A acceptat-o, fiind increzator in capacitatea sa de a face o treaba buna acolo. Filozofia lui e una simpla: atata timp cat ma ghidez dupa principiile mele de pana acum, imi fac activitatea cu pasiune, si, in plus, arat si primesc respectul cuvenit din partea celor cu care lucrez, lucrurile vor iesi bine. Dupa cum recunostea si el, nu tot timpul poti sa fi sigur ca abordarea ta e neaparat cea corecta, la fel cum nu poti nici sa excluzi norocul din ecuatia succesului. Insa, atata timp cat tu esti constient de lucrurile care iti stau in putere pentru a le indeplini, asigura-te ca le faci pe acelea cat mai bine posibil.
Impactul spuselor lui Razvan nu a fost unul mind-blowing, ca sa folosesc un termen al fratilor britanici. Nu e rolul sau sa faca asa ceva cand e vorba de o audienta foarte diversa cum a fost atunci, la eveniment. Ba chiar a recunoscut la final, la intrebarea lui Cosmin Alexandru, un antreprenor de succes si unul dintre oamenii care au fondat AIESEC in Romania, ca nu participa la traininguri sau cursuri speciale de management sau comunicare (e totusi un adept al studiului individual pe tematicile respective, citind carti si vizionand diverse prezentari). Ceea ce a reusit insa a fost sa creeze o imagine foarte buna asupra modului in care o persoana cu responsabilitati deosebite a inteles sa isi onoreze munca pe care o face, cu atat mai mult cu cat ochii multor romani sunt atintiti pe activitatea lui intr-o buna masura a timpului. Si, in plus, a reusit sa lase tinerilor prezenti in sala o stare pozitiva, ceva de genul „am incredere ca pot sa imi ating obiectivele propuse si chiar asa se va intampla”.
A fost bine, m-am bucurat de acel sentiment pozitiv pe care il aveam si eu la final. Mai mult decat atat, am si eu acum o mai mare incredere in Razvan ca persoana si in abilitatile pe care le are pentru a-si face bine treaba la echipa nationala.
Spor la treaba si hai Romania!
