Ce vremuri… Ce vremuri erau cand eu, un pusti de scoala generala, tocmai descoperisem acea frumusete. Frumusetea sporturilor de iarna. Si nu puteam sa ma dezlipesc din fata televizorului cand stiam ca niste baieti curajosi urmau sa sara cu schiurile sau cand dadeam peste cate un concurs de bob pe nu stiu care pista pe care se puteau atinge niste viteze ametitoare. Si deja aveam favoriti. Ma bucuram cand Sven Fischer castiga cate un concurs de biatlon. In schimb, daca Hermann Maier nu termina printre primii Super G-ul sau coborarea la care ma uitam, imi pierdeam din entuziasm, insa speram sa isi ia revansa in urmatoarea saptamana. De cele mai multe ori chiar reusea.
Doar ca pasiunea s-a stins. Odata cu trecerea anilor, l-am pierdut din vizor pe Sven Fischer, n-am mai fost dornic sa aflu cine l-a inlocuit pe Herminator dupa retragerea lui, iar la bob Andre Lange a devenit o legenda a sportului fara ca eu sa fiu spectator la reusita lui. Ce mai ramasesera acolo, inca pulsand, erau doar saritorii cu schiurile. Tresaream cand stiam ca se apropie Turneul Celor 4 Trambuline sau vreo etapa de zbor cu schiurile. Sentimentul era totusi diferit fata de cel de la inceputuri.
Am dat insa peste Jocurile Olimpice de la Vancouver, iar scanteia aceea a reaparut. Odata cu aprinderea flacarii olimpice pe stadionul din orasul canadian parca s-a aprins si in mine vechiul impuls, dorinta aceea pierduta de a fi aproape de sporturile de iarna. N-am regretat deloc, cel putin privind toate competiile cu niste ochi naivi, dornici sa vada doar spectacolul, fara alte detalii care ar putea strica aura care se crease. Ce concursuri de biatlon am vazut, cu o gramada de schimbari de situatie! Am regasit schiul alpin, curlingul si bobul, pe cel din urma mai ales cu toate referirile la “pista mortii” de la Whistler. Am vazut finaluri palpitante la schi fond si la patinaj viteza. Am descoperit noi sporturi, ca schicros-ul, care mi s-a parut o chestie foarte tare. Am vazut povesti de viata, am aflat si despre intamplari dramatice, cu oameni care au pierit incercand sa aduca ceva in plus prin participarea lor in cadrul Jocurilor sau prin sprijinul pe care il ofereau.
Totul s-a terminat cu un spectacol grandios, pe care am avut marea onoare sa il vad in ultima zi, la finala de hochei pe gheata dintre Canada si SUA, intr-un meci caracterizat de multi ca fiind cel mai bun, cel mai urmarit, cel mai cel din toata istoria sportului cu crosa si pucul. Ce spectacol! Punctul egalarii reusit de americani cu 25 de secunde inainte de final si apoi golul de aur marcat de pustiul-minune al canadienilor Sidney Crosby, plus imensul val de entuziasm creat atunci m-au lasat si pe mine la nivel emotional cu o treapta mai sus decat eram la inceputul Jocurilor, fara doar si poate bucuros ca am regasit, macar pentru cateva zile, o placere uitata de cativa ani buni. Si ce frumos a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu