18 ani e varsta la care adolescentul roman isi sarbatoreste majoratul. E varsta la care poate conduce o masina. E momentul din care poate intra in toate locurile acelea care pana atunci erau doar pentru "oameni mari". E acel punct in viata in care isi incepe maturitatea, cel putin pe hartie.
18 ani au trecut de cand Targu-Muresul nu a mai avut o echipa de fotbal in Liga 1. Pe vremea aceea inca nu parasisem cuburile si cartile de colorat de la gradinita, deci totul imi pare atat de indepartat. Insa atunci, in 1992, ASAul juca ultimul sau meci pe prima scena. Au urmat apoi ani diversi, vreo 2 sau 3 de speranta, insa majoritatea covarsitoare doar ani tristi, in care fotbalul muresean se ducea undeva in jos, spre un lant de esecuri demoralizatoare.
In urma cu doi ani am ramas uimit cand am vazut ca o sa existe o echipa din Targu-Mures care sa joace in Liga a 2-a. "Nu se poate... Ce? Cum asa?" mi-am zis atunci. S-a putut. Si, mai mult de atat, oamenii de la nou aparuta FCM nu s-au lasat prinsi intr-o stare de complezenta care i-ar fi dus la un sentiment de plafonare atat de intalnit in multe situatii. Au bagat carbuni la locomotiva si si-au facut treaba. Locul 3 in serie in primul sezon - oho, ce performanta! Se poate oare si mai mult?
In decembrie 2009 ma uitam la clasamentul de la finalul turului si simteam cu imi creste speranta in suflet. FCM era pe primul loc. Apoi, cateva luni mai tarziu si dupa mai multe momente de neincredere si tristete oferite de "portocalii" mureseni, minunea s-a intamplat: la inceput de iunie 2010, un oras intreg sarbatorea o promovare venita parca din necunoscut. Cateva mii de oameni cantau si dansau pentru o super realizare. Da! FCM Targu-Mures in prima liga la fotbal! Dupa 18 ani...
E ca si cum atunci, in 1992, odata cu disparitia muresenilor din prima liga, a disparut un marinar de cursa lunga, cu ceva reusite bifate de-a lungul anilor si cu multe talente date mai departe fotbalului mare. Iar in locul lui s-a nascut un prunc, care nu a vazut lumea decat peste mai multi ani, timp in care a invatat, mai mult singur, care sunt lucrurile si atitudinile de care are nevoie pentru a reusi in viata. Inconjurat de mult entuziasm, pruncul a ajuns acum la 18 ani. Ramane de vazut daca e si varsta maturitatii pentru el.
26 iul. 2010
29 iun. 2010
Bijuterii pe iarba de la Wimbledon
Printre multe schimburi de mingi, cateva rafale de ploaie (londoneza sau nu) si multe capsuni cu frisca, vreau sa ii multumesc Wimbledonului pentru doua meciuri de tenis pe care n-o sa le uit prea curand. De ce n-o sa le uit? Pentru ca au fost doua bijuterii, fiecare stralucind in felul sau.
Primul meci e finala de anul trecut, de la masculin. Expresul Federer a ajuns sa joace impotriva unui Roddick pe care nu se astepta cineva sa il vada in finala. Poate doar Roddick insusi sa se fi gandit la asta, insa cu aceleasi sanse de infaptuire ca si atunci cand tragi un loz de la un vanzator ambulant si speri macar sa iti poti recupera banutii dati omului respectiv. Ce meci a fost! Niciodata n-am stat mai tintuit pe scaun in fata unui meci de tenis ca atunci. Lovituri fabuloase, daruire pana peste limite, directii de deplasare parca inventate acolo, pe iarba terenului central de la Wimbledon. Si mult spectacol, ca ingredient final. Spectacol uman si sportiv, pentru ca au fost pusi in fata doi jucatori diferiti ca stil, unul complet in toata masura cuvantului, celalalt cu un serviciu zdrobitor, insa cu atentie deosebita acordata fiecarui pas in plus pe care trebuia sa il faca in jocul sau. Castigatorul a fost Federer, dupa 5 seturi, cu un 16-14 in decisiv, set in care tineam ba cu unul, ba cu celalalt, alternativ, doar dintr-o dorinta egoista de a vedea mai mult spectactol si de a nu se termina reprezentatia de gala prea curand.
A doua bijuterie e mai recenta. Are doar o saptamana vechime si e mai dura de felul ei – tipul acela de piatra pretioasa mare si grea, foarte greu de slefuit, care odata descoperita intra direct pe primul loc in cartea recordurilor la multe capitole. Bijuteria in cauza a fost meciul dintre John Isner si Nicholas Mahut. Doi jucatori care nu sunt si nici nu pot emite pretentii la un statut de primadona, insa care au reusit sa doboare (oficial) 12 recorduri prin intalnirea lor. Nu o sa stau sa le enumerez acum, pentru ca peste ani pasionatii de tenis n-o sa retina decat poate scorul. De fapt, vor retine cu siguranta scorul. Pentru ca e vorba de ceva ce nu s-a mai vazut in tenisul profesionist in ultimii 100 de ani. Adica niciodata. 70-68 - scorul setului decisiv jucat de cei doi pe parcursul a trei zile. Am auzit prima data despre evolutia scorului cand era 26 la 26. Oho, ce meci!, mi-am zis. Ulterior, am tot urmarit online meciul pana pe la 55 egal, trecand apoi la vizionare pe tv, pentru ca trebuia sa ii vad pe cei doi eroi. Iar in final, cand am vazut scorul cu care Isner a castigat lupta asta seculara, am zambit pentru ca stiam ca, de fapt, amandoi au fost invingatori. Mai mult, o stiau si ei. Si toti cei care s-au minunat de grozavia asta cand au aflat de ea.
Bravo lor! Si multumesc Wimbledonului, inca o data, pentru cele doua pietre pretioase.
Primul meci e finala de anul trecut, de la masculin. Expresul Federer a ajuns sa joace impotriva unui Roddick pe care nu se astepta cineva sa il vada in finala. Poate doar Roddick insusi sa se fi gandit la asta, insa cu aceleasi sanse de infaptuire ca si atunci cand tragi un loz de la un vanzator ambulant si speri macar sa iti poti recupera banutii dati omului respectiv. Ce meci a fost! Niciodata n-am stat mai tintuit pe scaun in fata unui meci de tenis ca atunci. Lovituri fabuloase, daruire pana peste limite, directii de deplasare parca inventate acolo, pe iarba terenului central de la Wimbledon. Si mult spectacol, ca ingredient final. Spectacol uman si sportiv, pentru ca au fost pusi in fata doi jucatori diferiti ca stil, unul complet in toata masura cuvantului, celalalt cu un serviciu zdrobitor, insa cu atentie deosebita acordata fiecarui pas in plus pe care trebuia sa il faca in jocul sau. Castigatorul a fost Federer, dupa 5 seturi, cu un 16-14 in decisiv, set in care tineam ba cu unul, ba cu celalalt, alternativ, doar dintr-o dorinta egoista de a vedea mai mult spectactol si de a nu se termina reprezentatia de gala prea curand.
A doua bijuterie e mai recenta. Are doar o saptamana vechime si e mai dura de felul ei – tipul acela de piatra pretioasa mare si grea, foarte greu de slefuit, care odata descoperita intra direct pe primul loc in cartea recordurilor la multe capitole. Bijuteria in cauza a fost meciul dintre John Isner si Nicholas Mahut. Doi jucatori care nu sunt si nici nu pot emite pretentii la un statut de primadona, insa care au reusit sa doboare (oficial) 12 recorduri prin intalnirea lor. Nu o sa stau sa le enumerez acum, pentru ca peste ani pasionatii de tenis n-o sa retina decat poate scorul. De fapt, vor retine cu siguranta scorul. Pentru ca e vorba de ceva ce nu s-a mai vazut in tenisul profesionist in ultimii 100 de ani. Adica niciodata. 70-68 - scorul setului decisiv jucat de cei doi pe parcursul a trei zile. Am auzit prima data despre evolutia scorului cand era 26 la 26. Oho, ce meci!, mi-am zis. Ulterior, am tot urmarit online meciul pana pe la 55 egal, trecand apoi la vizionare pe tv, pentru ca trebuia sa ii vad pe cei doi eroi. Iar in final, cand am vazut scorul cu care Isner a castigat lupta asta seculara, am zambit pentru ca stiam ca, de fapt, amandoi au fost invingatori. Mai mult, o stiau si ei. Si toti cei care s-au minunat de grozavia asta cand au aflat de ea.
Bravo lor! Si multumesc Wimbledonului, inca o data, pentru cele doua pietre pretioase.
20 mai 2010
Steaua nu mai locuieste aici
Nu mi-a venit sa cred cand am citit prima data vestea, dar Steaua e foarte aproape sa se mute fizic din Ghencea. Spun "fizic" pentru ca din alte puncte de vedere, imaginea clubului a fost mutata in atatea alte locuri, unele care nu isi au rostul.
Totusi, sa revenim la problema de fata. Mi-e teama acum ca o sa trebuiasca sa imi scot din cap legatura asta, dintre Steaua si Ghencea, locul unde s-au intamplat atatea lucruri care si-au gasit deja loc in istoria fotbalului si sportului romanesc. O conexiune veche, de care am aflat cam in acelasi timp in care invatam si tabla inmultirii... Si de ce se intampla asta? Din cauza unor orgolii, care si-au gasit tocmai acum momentul in care sa se umfle in pene si sa sara unul la gatul altuia. Trist.
Citind despre situatie, am dat peste un comentariu la care parca mi-a luat cuvintele pe care le am si eu pentru situatia actuala a Stelei. E un comentariu scris de un suporter, pe blogul lui Ovidiu Ioanitoaia.
Articolul intreg si restul comentariilor apar aici:
http://blogsport.gsp.ro/ioanitoaia/2010/05/20/steaua-in-ghencea-numai-in-ghencea/
Totusi, sa revenim la problema de fata. Mi-e teama acum ca o sa trebuiasca sa imi scot din cap legatura asta, dintre Steaua si Ghencea, locul unde s-au intamplat atatea lucruri care si-au gasit deja loc in istoria fotbalului si sportului romanesc. O conexiune veche, de care am aflat cam in acelasi timp in care invatam si tabla inmultirii... Si de ce se intampla asta? Din cauza unor orgolii, care si-au gasit tocmai acum momentul in care sa se umfle in pene si sa sara unul la gatul altuia. Trist.
Citind despre situatie, am dat peste un comentariu la care parca mi-a luat cuvintele pe care le am si eu pentru situatia actuala a Stelei. E un comentariu scris de un suporter, pe blogul lui Ovidiu Ioanitoaia.
Nu stiu cum vad altii, dar pt. mine, Steaua s-a mutat de mult timp din Ghencea.
Steaua s-a mutat la palat. Trecand pe la DNA. Si prin beciurile Politiei.
Steaua nu mai sta in Ghencea de mult, pt. ca s-a mutat in studiourile din Baneasa si Protopopescu. Acolo s-o cautati.
Steau s-a mutat din Ghencea de cand au fost goniti si umiliti Piturca, Cacoveanu, Hagi, Lacatus, Tudorel, MM, de cand sunt injurati Lita, Alecsandrescu, Ienei si Iordanescu.
Steaua s-a mutat din Ghencea de cand rudele patronului au pus stapanire pe club, in timp ce un Majearu, moare de foame.
Steaua s-a mutat din Ghencea din momentul in care un copil de 7-8 ani a fost rugat sa spuna un jucator de la Steaua, iar el a spus Becali.
Din momentul in care a inceput sa fuga cu bani dupa autocare.
Din momentul in care a inceput sa castige cu brichete.
Si cu valize.
Din momentul in care a inceput sa se bazeze pe
” singurii mei prieteni din fotbal, Sechelariu si Oli”
Sau pe ticalosia unor jucatori de la Vaslui.
Din momentul in care n-a fost in stare sa scoata un amarat de egal cu Dinamo.
Din momentul in care, locurile 3, 5 si 6, sunt considerate mari realizari.
Din momentul in care societatea nu a mai putut controla acest bufon, care s-a dovedit un monstru.
In momentul in care paranoia, si aroganta maladiva a acestui specimen a ajuns la o devianta dementa.
Dar cel mai important, Steaua a plecat din Ghencea in momentul in care acest individ a inceput sa faca prozeliti, viciind sufletul suporterului stelist, intr-un act de genocid la adresa fiintei intime a clubului.
Steaua a plecat din Ghencea de mult, d-le Ioanitoaia, iar d-voastra, si altii ca d-voastra, aveti o importanta contributie la mutatul ei.
De cand s-au intamplat toate astea, indiferent unde a jucat, si indiferent unde ar juca, Steau s-a mutat din Ghencea.
De atunci, Steaua nu e Steaua.
Articolul intreg si restul comentariilor apar aici:
http://blogsport.gsp.ro/ioanitoaia/2010/05/20/steaua-in-ghencea-numai-in-ghencea/
14 mai 2010
"Tati, de ce tinem cu Atleti?"
Iulie 2009
Dialog intre un tata si un fiul lui de 8 ani, aflati la casele de bilete pentru a lua doua abonamente pentru meciurile lui Atletico Madrid:
"Tati, tati, noi de ce tinem cu Atleti?"
"Pai, fiule... Hm.."
"De ce?"
"Nu stiu ce sa zic. E o traditie. Nu prea iti pot spune acum de ce. O sa vezi tu cand mai cresti."
"Uite ca Real l-a adus pe.. uhm.. pe Cristiano Ronaldo. Si pe Kaka. De ce nu tinem cu ei?"
"Nu putem. Nu se poate asta."
Si fiul ramase bosumflat.
Ianuarie 2010
Aceiasi protagonisti, dupa o infrangere rusinoasa a lui Atletico si cu niste perspective modeste pentru campionat
"Tati, hai sa nu mai tinem cu Atleti! Uite cum au pierdut."
"Uneori pierd, alteori castiga. Asta e sportul."
"Dar Realul? De ce ei castiga?"
"Pentru ca sunt mai buni acum."
"De ce tinem cu Atleti, tati?"
"..."
Si fiul ramase din nou fara raspuns.
Mai 2010
Aceiasi tata si fiu, la cateva minute dupa ce Atletico Madrid castigase trofeul Europa League
"Da, tati! Am castigat!"
"Vezi, ti-am spus eu ca o sa castigam si noi."
"Daaaa! Si uite ca Realul n-a luat nimic. Ha! Tati, mergem si noi la Fuente de Neptuno, sa sarbatorim? Mergeeeem?"
"Nu, fiule. Nu acum. Maine dimineata ai scoala."
"Uff... Bine. Dar, tati, inca ceva."
"Spune, dragul meu."
"Am inteles acum de ce tinem cu Atleti."
Si pe chipul tatalui aparu un zambet mai mare decat cel de pe fata fiului sau.
Dialog intre un tata si un fiul lui de 8 ani, aflati la casele de bilete pentru a lua doua abonamente pentru meciurile lui Atletico Madrid:
"Tati, tati, noi de ce tinem cu Atleti?"
"Pai, fiule... Hm.."
"De ce?"
"Nu stiu ce sa zic. E o traditie. Nu prea iti pot spune acum de ce. O sa vezi tu cand mai cresti."
"Uite ca Real l-a adus pe.. uhm.. pe Cristiano Ronaldo. Si pe Kaka. De ce nu tinem cu ei?"
"Nu putem. Nu se poate asta."
Si fiul ramase bosumflat.
Ianuarie 2010
Aceiasi protagonisti, dupa o infrangere rusinoasa a lui Atletico si cu niste perspective modeste pentru campionat
"Tati, hai sa nu mai tinem cu Atleti! Uite cum au pierdut."
"Uneori pierd, alteori castiga. Asta e sportul."
"Dar Realul? De ce ei castiga?"
"Pentru ca sunt mai buni acum."
"De ce tinem cu Atleti, tati?"
"..."
Si fiul ramase din nou fara raspuns.
Mai 2010
Aceiasi tata si fiu, la cateva minute dupa ce Atletico Madrid castigase trofeul Europa League
"Da, tati! Am castigat!"
"Vezi, ti-am spus eu ca o sa castigam si noi."
"Daaaa! Si uite ca Realul n-a luat nimic. Ha! Tati, mergem si noi la Fuente de Neptuno, sa sarbatorim? Mergeeeem?"
"Nu, fiule. Nu acum. Maine dimineata ai scoala."
"Uff... Bine. Dar, tati, inca ceva."
"Spune, dragul meu."
"Am inteles acum de ce tinem cu Atleti."
Si pe chipul tatalui aparu un zambet mai mare decat cel de pe fata fiului sau.
31 mar. 2010
50 de chestii sportive pe care sa le faci
Am dat zilele trecute peste un articol mai vechi care mi s-a parut foarte tare. Seamana mult cu o promisiune pe care mi-am facut-o odata, cand eram mai mic si mai putin umblat prin lume. Dar despre ce e vorba?
Autorul articolului s-a gandit la 50 de evenimente/chestii sportive pe care un pasionat adevarat de sport ar trebui sa le faca in decursul vietii, pentru a se putea bucura de cele mai tari senzatii ale genului. Le-am citit pe toate cele puse in articol - unele relevante, altele mai putin (ce-i drept, aici nu pot sa nu fiu subiectiv). Aici e lista:
http://observer.guardian.co.uk/osm/story/0,,1182710,00.html
Revenind acum la acele ganduri pe care le aveam in urma cu mai multi ani - era vorba de o hotarare luata (la un mod foarte serios, pot spune) ca voi ajunge sa vad de la fata locului mari evenimente sportive, mai ales meciuri de fotbal, intre echipe de renume, in locatii de legenda. Un meci de-al lui Liverpool pe Anfield, un El Clasico spaniol, un derby al Cetatii Eterne intre Roma si Lazio etc. Imi amintesc ca imi sclipeau ochii atunci, demult, cand ma imaginam acolo, pe stadioanele lumii, bucurandu-ma de spectacolul grozav ce se desfasura in fata mea. Ce frumos ar fi!, imi ziceam.
Ei bine, din lista aparuta in The Observer, am bifat deja doua puncte: cel cu weekend-ul plin de evenimente sportive si cel cu scufundarile din zona Dahab-Sharm El-Sheikh (chiar daca in cazul meu a fost vorba de snorkeling, si nu chiar diving). Ce mandru am fost cand mi-am dat seama ca ma incadrez, intr-un fel sau altul, in lista cu pricina!
Luand cealalta lista (cea imaginara, creatie proprie), inca n-am bifat nici un eveniment exact cum aparea el acolo, insa am reusit sa marchez alte chestii semnificative: inca de acum 5 ani am vazut echipa nationala de fotbal a Romaniei pe stadion, le-am vazut apoi si pe cele de handbal sau rugby, am fost la meciuri de tenis pe arena mare din Bucuresti si la hochei pe patinoar, am fost la meciuri de fotbal din cupele europene (o gramada, chiar), i-am vazut de aproape pe cei de la FC Liverpool si, poate cel mai important, am avut onoarea sa ajung pe unul din marile stadioane ale lumii, la un meci de seama: la inceput de martie, pe Stade de France, la Franta - Spania, cu spaniolii aratand un mic regal fotbalistic.
Vreau mai mult acum. Vreau sa vad si sa traiesc mai multe senzatii puternice, indiferent pe care din listele de mai sus ar fi evenimentul la care as ajunge. De fapt, nici macar nu trebuie sa fie pe lista - important e sa existe acea placere, acea scanteie care sa te faca sa pulsezi si tu odata cu spectacolul din fata ta.
Va urma...
Autorul articolului s-a gandit la 50 de evenimente/chestii sportive pe care un pasionat adevarat de sport ar trebui sa le faca in decursul vietii, pentru a se putea bucura de cele mai tari senzatii ale genului. Le-am citit pe toate cele puse in articol - unele relevante, altele mai putin (ce-i drept, aici nu pot sa nu fiu subiectiv). Aici e lista:
http://observer.guardian.co.uk/osm/story/0,,1182710,00.html
Revenind acum la acele ganduri pe care le aveam in urma cu mai multi ani - era vorba de o hotarare luata (la un mod foarte serios, pot spune) ca voi ajunge sa vad de la fata locului mari evenimente sportive, mai ales meciuri de fotbal, intre echipe de renume, in locatii de legenda. Un meci de-al lui Liverpool pe Anfield, un El Clasico spaniol, un derby al Cetatii Eterne intre Roma si Lazio etc. Imi amintesc ca imi sclipeau ochii atunci, demult, cand ma imaginam acolo, pe stadioanele lumii, bucurandu-ma de spectacolul grozav ce se desfasura in fata mea. Ce frumos ar fi!, imi ziceam.
Ei bine, din lista aparuta in The Observer, am bifat deja doua puncte: cel cu weekend-ul plin de evenimente sportive si cel cu scufundarile din zona Dahab-Sharm El-Sheikh (chiar daca in cazul meu a fost vorba de snorkeling, si nu chiar diving). Ce mandru am fost cand mi-am dat seama ca ma incadrez, intr-un fel sau altul, in lista cu pricina!
Luand cealalta lista (cea imaginara, creatie proprie), inca n-am bifat nici un eveniment exact cum aparea el acolo, insa am reusit sa marchez alte chestii semnificative: inca de acum 5 ani am vazut echipa nationala de fotbal a Romaniei pe stadion, le-am vazut apoi si pe cele de handbal sau rugby, am fost la meciuri de tenis pe arena mare din Bucuresti si la hochei pe patinoar, am fost la meciuri de fotbal din cupele europene (o gramada, chiar), i-am vazut de aproape pe cei de la FC Liverpool si, poate cel mai important, am avut onoarea sa ajung pe unul din marile stadioane ale lumii, la un meci de seama: la inceput de martie, pe Stade de France, la Franta - Spania, cu spaniolii aratand un mic regal fotbalistic.
Vreau mai mult acum. Vreau sa vad si sa traiesc mai multe senzatii puternice, indiferent pe care din listele de mai sus ar fi evenimentul la care as ajunge. De fapt, nici macar nu trebuie sa fie pe lista - important e sa existe acea placere, acea scanteie care sa te faca sa pulsezi si tu odata cu spectacolul din fata ta.
Va urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)