de dragul jocului

18

2010-07-26T15:54:00.006+03:00

18 ani e varsta la care adolescentul roman isi sarbatoreste majoratul. E varsta la care poate conduce o masina. E momentul din care poate intra in toate locurile acelea care pana atunci erau doar pentru "oameni mari". E acel punct in viata in care isi incepe maturitatea, cel putin pe hartie.

18 ani au trecut de cand Targu-Muresul nu a mai avut o echipa de fotbal in Liga 1. Pe vremea aceea inca nu parasisem cuburile si cartile de colorat de la gradinita, deci totul imi pare atat de indepartat. Insa atunci, in 1992, ASAul juca ultimul sau meci pe prima scena. Au urmat apoi ani diversi, vreo 2 sau 3 de speranta, insa majoritatea covarsitoare doar ani tristi, in care fotbalul muresean se ducea undeva in jos, spre un lant de esecuri demoralizatoare.

In urma cu doi ani am ramas uimit cand am vazut ca o sa existe o echipa din Targu-Mures care sa joace in Liga a 2-a. "Nu se poate... Ce? Cum asa?" mi-am zis atunci. S-a putut. Si, mai mult de atat, oamenii de la nou aparuta FCM nu s-au lasat prinsi intr-o stare de complezenta care i-ar fi dus la un sentiment de plafonare atat de intalnit in multe situatii. Au bagat carbuni la locomotiva si si-au facut treaba. Locul 3 in serie in primul sezon - oho, ce performanta! Se poate oare si mai mult?

In decembrie 2009 ma uitam la clasamentul de la finalul turului si simteam cu imi creste speranta in suflet. FCM era pe primul loc. Apoi, cateva luni mai tarziu si dupa mai multe momente de neincredere si tristete oferite de "portocalii" mureseni, minunea s-a intamplat: la inceput de iunie 2010, un oras intreg sarbatorea o promovare venita parca din necunoscut. Cateva mii de oameni cantau si dansau pentru o super realizare. Da! FCM Targu-Mures in prima liga la fotbal! Dupa 18 ani...

E ca si cum atunci, in 1992, odata cu disparitia muresenilor din prima liga, a disparut un marinar de cursa lunga, cu ceva reusite bifate de-a lungul anilor si cu multe talente date mai departe fotbalului mare. Iar in locul lui s-a nascut un prunc, care nu a vazut lumea decat peste mai multi ani, timp in care a invatat, mai mult singur, care sunt lucrurile si atitudinile de care are nevoie pentru a reusi in viata. Inconjurat de mult entuziasm, pruncul a ajuns acum la 18 ani. Ramane de vazut daca e si varsta maturitatii pentru el.

Bijuterii pe iarba de la Wimbledon

2010-06-29T18:25:00.001+03:00

Printre multe schimburi de mingi, cateva rafale de ploaie (londoneza sau nu) si multe capsuni cu frisca, vreau sa ii multumesc Wimbledonului pentru doua meciuri de tenis pe care n-o sa le uit prea curand. De ce n-o sa le uit? Pentru ca au fost doua bijuterii, fiecare stralucind in felul sau.

Primul meci e finala de anul trecut, de la masculin. Expresul Federer a ajuns sa joace impotriva unui Roddick pe care nu se astepta cineva sa il vada in finala. Poate doar Roddick insusi sa se fi gandit la asta, insa cu aceleasi sanse de infaptuire ca si atunci cand tragi un loz de la un vanzator ambulant si speri macar sa iti poti recupera banutii dati omului respectiv. Ce meci a fost! Niciodata n-am stat mai tintuit pe scaun in fata unui meci de tenis ca atunci. Lovituri fabuloase, daruire pana peste limite, directii de deplasare parca inventate acolo, pe iarba terenului central de la Wimbledon. Si mult spectacol, ca ingredient final. Spectacol uman si sportiv, pentru ca au fost pusi in fata doi jucatori diferiti ca stil, unul complet in toata masura cuvantului, celalalt cu un serviciu zdrobitor, insa cu atentie deosebita acordata fiecarui pas in plus pe care trebuia sa il faca in jocul sau. Castigatorul a fost Federer, dupa 5 seturi, cu un 16-14 in decisiv, set in care tineam ba cu unul, ba cu celalalt, alternativ, doar dintr-o dorinta egoista de a vedea mai mult spectactol si de a nu se termina reprezentatia de gala prea curand.

A doua bijuterie e mai recenta. Are doar o saptamana vechime si e mai dura de felul ei – tipul acela de piatra pretioasa mare si grea, foarte greu de slefuit, care odata descoperita intra direct pe primul loc in cartea recordurilor la multe capitole. Bijuteria in cauza a fost meciul dintre John Isner si Nicholas Mahut. Doi jucatori care nu sunt si nici nu pot emite pretentii la un statut de primadona, insa care au reusit sa doboare (oficial) 12 recorduri prin intalnirea lor. Nu o sa stau sa le enumerez acum, pentru ca peste ani pasionatii de tenis n-o sa retina decat poate scorul. De fapt, vor retine cu siguranta scorul. Pentru ca e vorba de ceva ce nu s-a mai vazut in tenisul profesionist in ultimii 100 de ani. Adica niciodata. 70-68 - scorul setului decisiv jucat de cei doi pe parcursul a trei zile. Am auzit prima data despre evolutia scorului cand era 26 la 26. Oho, ce meci!, mi-am zis. Ulterior, am tot urmarit online meciul pana pe la 55 egal, trecand apoi la vizionare pe tv, pentru ca trebuia sa ii vad pe cei doi eroi. Iar in final, cand am vazut scorul cu care Isner a castigat lupta asta seculara, am zambit pentru ca stiam ca, de fapt, amandoi au fost invingatori. Mai mult, o stiau si ei. Si toti cei care s-au minunat de grozavia asta cand au aflat de ea.

Bravo lor! Si multumesc Wimbledonului, inca o data, pentru cele doua pietre pretioase.

Steaua nu mai locuieste aici

2010-05-20T18:02:00.005+03:00

Nu mi-a venit sa cred cand am citit prima data vestea, dar Steaua e foarte aproape sa se mute fizic din Ghencea. Spun "fizic" pentru ca din alte puncte de vedere, imaginea clubului a fost mutata in atatea alte locuri, unele care nu isi au rostul.

Totusi, sa revenim la problema de fata. Mi-e teama acum ca o sa trebuiasca sa imi scot din cap legatura asta, dintre Steaua si Ghencea, locul unde s-au intamplat atatea lucruri care si-au gasit deja loc in istoria fotbalului si sportului romanesc. O conexiune veche, de care am aflat cam in acelasi timp in care invatam si tabla inmultirii... Si de ce se intampla asta? Din cauza unor orgolii, care si-au gasit tocmai acum momentul in care sa se umfle in pene si sa sara unul la gatul altuia. Trist.

Citind despre situatie, am dat peste un comentariu la care parca mi-a luat cuvintele pe care le am si eu pentru situatia actuala a Stelei. E un comentariu scris de un suporter, pe blogul lui Ovidiu Ioanitoaia.

Nu stiu cum vad altii, dar pt. mine, Steaua s-a mutat de mult timp din Ghencea.
Steaua s-a mutat la palat. Trecand pe la DNA. Si prin beciurile Politiei.
Steaua nu mai sta in Ghencea de mult, pt. ca s-a mutat in studiourile din Baneasa si Protopopescu. Acolo s-o cautati.
Steau s-a mutat din Ghencea de cand au fost goniti si umiliti Piturca, Cacoveanu, Hagi, Lacatus, Tudorel, MM, de cand sunt injurati Lita, Alecsandrescu, Ienei si Iordanescu.
Steaua s-a mutat din Ghencea de cand rudele patronului au pus stapanire pe club, in timp ce un Majearu, moare de foame.
Steaua s-a mutat din Ghencea din momentul in care un copil de 7-8 ani a fost rugat sa spuna un jucator de la Steaua, iar el a spus Becali.
Din momentul in care a inceput sa fuga cu bani dupa autocare.
Din momentul in care a inceput sa castige cu brichete.
Si cu valize.
Din momentul in care a inceput sa se bazeze pe
” singurii mei prieteni din fotbal, Sechelariu si Oli”
Sau pe ticalosia unor jucatori de la Vaslui.

Din momentul in care n-a fost in stare sa scoata un amarat de egal cu Dinamo.
Din momentul in care, locurile 3, 5 si 6, sunt considerate mari realizari.

Din momentul in care societatea nu a mai putut controla acest bufon, care s-a dovedit un monstru.
In momentul in care paranoia, si aroganta maladiva a acestui specimen a ajuns la o devianta dementa.

Dar cel mai important, Steaua a plecat din Ghencea in momentul in care acest individ a inceput sa faca prozeliti, viciind sufletul suporterului stelist, intr-un act de genocid la adresa fiintei intime a clubului.

Steaua a plecat din Ghencea de mult, d-le Ioanitoaia, iar d-voastra, si altii ca d-voastra, aveti o importanta contributie la mutatul ei.

De cand s-au intamplat toate astea, indiferent unde a jucat, si indiferent unde ar juca, Steau s-a mutat din Ghencea.

De atunci, Steaua nu e Steaua.

Articolul intreg si restul comentariilor apar aici:

http://blogsport.gsp.ro/ioanitoaia/2010/05/20/steaua-in-ghencea-numai-in-ghencea/

"Tati, de ce tinem cu Atleti?"

2010-05-14T23:33:00.011+03:00

Iulie 2009
Dialog intre un tata si un fiul lui de 8 ani, aflati la casele de bilete pentru a lua doua abonamente pentru meciurile lui Atletico Madrid:
"Tati, tati, noi de ce tinem cu Atleti?"
"Pai, fiule... Hm.."
"De ce?"
"Nu stiu ce sa zic. E o traditie. Nu prea iti pot spune acum de ce. O sa vezi tu cand mai cresti."
"Uite ca Real l-a adus pe.. uhm.. pe Cristiano Ronaldo. Si pe Kaka. De ce nu tinem cu ei?"
"Nu putem. Nu se poate asta."
Si fiul ramase bosumflat.

Ianuarie 2010
Aceiasi protagonisti, dupa o infrangere rusinoasa a lui Atletico si cu niste perspective modeste pentru campionat
"Tati, hai sa nu mai tinem cu Atleti! Uite cum au pierdut."
"Uneori pierd, alteori castiga. Asta e sportul."
"Dar Realul? De ce ei castiga?"
"Pentru ca sunt mai buni acum."
"De ce tinem cu Atleti, tati?"
"..."
Si fiul ramase din nou fara raspuns.

Mai 2010
Aceiasi tata si fiu, la cateva minute dupa ce Atletico Madrid castigase trofeul Europa League
"Da, tati! Am castigat!"
"Vezi, ti-am spus eu ca o sa castigam si noi."
"Daaaa! Si uite ca Realul n-a luat nimic. Ha! Tati, mergem si noi la Fuente de Neptuno, sa sarbatorim? Mergeeeem?"
"Nu, fiule. Nu acum. Maine dimineata ai scoala."
"Uff... Bine. Dar, tati, inca ceva."
"Spune, dragul meu."
"Am inteles acum de ce tinem cu Atleti."
Si pe chipul tatalui aparu un zambet mai mare decat cel de pe fata fiului sau.

50 de chestii sportive pe care sa le faci

2010-03-31T12:06:00.006+03:00

Am dat zilele trecute peste un articol mai vechi care mi s-a parut foarte tare. Seamana mult cu o promisiune pe care mi-am facut-o odata, cand eram mai mic si mai putin umblat prin lume. Dar despre ce e vorba?

Autorul articolului s-a gandit la 50 de evenimente/chestii sportive pe care un pasionat adevarat de sport ar trebui sa le faca in decursul vietii, pentru a se putea bucura de cele mai tari senzatii ale genului. Le-am citit pe toate cele puse in articol - unele relevante, altele mai putin (ce-i drept, aici nu pot sa nu fiu subiectiv). Aici e lista:

http://observer.guardian.co.uk/osm/story/0,,1182710,00.html

Revenind acum la acele ganduri pe care le aveam in urma cu mai multi ani - era vorba de o hotarare luata (la un mod foarte serios, pot spune) ca voi ajunge sa vad de la fata locului mari evenimente sportive, mai ales meciuri de fotbal, intre echipe de renume, in locatii de legenda. Un meci de-al lui Liverpool pe Anfield, un El Clasico spaniol, un derby al Cetatii Eterne intre Roma si Lazio etc. Imi amintesc ca imi sclipeau ochii atunci, demult, cand ma imaginam acolo, pe stadioanele lumii, bucurandu-ma de spectacolul grozav ce se desfasura in fata mea. Ce frumos ar fi!, imi ziceam.

Ei bine, din lista aparuta in The Observer, am bifat deja doua puncte: cel cu weekend-ul plin de evenimente sportive si cel cu scufundarile din zona Dahab-Sharm El-Sheikh (chiar daca in cazul meu a fost vorba de snorkeling, si nu chiar diving). Ce mandru am fost cand mi-am dat seama ca ma incadrez, intr-un fel sau altul, in lista cu pricina!

Luand cealalta lista (cea imaginara, creatie proprie), inca n-am bifat nici un eveniment exact cum aparea el acolo, insa am reusit sa marchez alte chestii semnificative: inca de acum 5 ani am vazut echipa nationala de fotbal a Romaniei pe stadion, le-am vazut apoi si pe cele de handbal sau rugby, am fost la meciuri de tenis pe arena mare din Bucuresti si la hochei pe patinoar, am fost la meciuri de fotbal din cupele europene (o gramada, chiar), i-am vazut de aproape pe cei de la FC Liverpool si, poate cel mai important, am avut onoarea sa ajung pe unul din marile stadioane ale lumii, la un meci de seama: la inceput de martie, pe Stade de France, la Franta - Spania, cu spaniolii aratand un mic regal fotbalistic.

Vreau mai mult acum. Vreau sa vad si sa traiesc mai multe senzatii puternice, indiferent pe care din listele de mai sus ar fi evenimentul la care as ajunge. De fapt, nici macar nu trebuie sa fie pe lista - important e sa existe acea placere, acea scanteie care sa te faca sa pulsezi si tu odata cu spectacolul din fata ta.

Va urma...

Placerea regasita

2010-03-07T20:01:00.002+02:00

Ce vremuri… Ce vremuri erau cand eu, un pusti de scoala generala, tocmai descoperisem acea frumusete. Frumusetea sporturilor de iarna. Si nu puteam sa ma dezlipesc din fata televizorului cand stiam ca niste baieti curajosi urmau sa sara cu schiurile sau cand dadeam peste cate un concurs de bob pe nu stiu care pista pe care se puteau atinge niste viteze ametitoare. Si deja aveam favoriti. Ma bucuram cand Sven Fischer castiga cate un concurs de biatlon. In schimb, daca Hermann Maier nu termina printre primii Super G-ul sau coborarea la care ma uitam, imi pierdeam din entuziasm, insa speram sa isi ia revansa in urmatoarea saptamana. De cele mai multe ori chiar reusea.

Doar ca pasiunea s-a stins. Odata cu trecerea anilor, l-am pierdut din vizor pe Sven Fischer, n-am mai fost dornic sa aflu cine l-a inlocuit pe Herminator dupa retragerea lui, iar la bob Andre Lange a devenit o legenda a sportului fara ca eu sa fiu spectator la reusita lui. Ce mai ramasesera acolo, inca pulsand, erau doar saritorii cu schiurile. Tresaream cand stiam ca se apropie Turneul Celor 4 Trambuline sau vreo etapa de zbor cu schiurile. Sentimentul era totusi diferit fata de cel de la inceputuri.

Am dat insa peste Jocurile Olimpice de la Vancouver, iar scanteia aceea a reaparut. Odata cu aprinderea flacarii olimpice pe stadionul din orasul canadian parca s-a aprins si in mine vechiul impuls, dorinta aceea pierduta de a fi aproape de sporturile de iarna. N-am regretat deloc, cel putin privind toate competiile cu niste ochi naivi, dornici sa vada doar spectacolul, fara alte detalii care ar putea strica aura care se crease. Ce concursuri de biatlon am vazut, cu o gramada de schimbari de situatie! Am regasit schiul alpin, curlingul si bobul, pe cel din urma mai ales cu toate referirile la “pista mortii” de la Whistler. Am vazut finaluri palpitante la schi fond si la patinaj viteza. Am descoperit noi sporturi, ca schicros-ul, care mi s-a parut o chestie foarte tare. Am vazut povesti de viata, am aflat si despre intamplari dramatice, cu oameni care au pierit incercand sa aduca ceva in plus prin participarea lor in cadrul Jocurilor sau prin sprijinul pe care il ofereau.

Totul s-a terminat cu un spectacol grandios, pe care am avut marea onoare sa il vad in ultima zi, la finala de hochei pe gheata dintre Canada si SUA, intr-un meci caracterizat de multi ca fiind cel mai bun, cel mai urmarit, cel mai cel din toata istoria sportului cu crosa si pucul. Ce spectacol! Punctul egalarii reusit de americani cu 25 de secunde inainte de final si apoi golul de aur marcat de pustiul-minune al canadienilor Sidney Crosby, plus imensul val de entuziasm creat atunci m-au lasat si pe mine la nivel emotional cu o treapta mai sus decat eram la inceputul Jocurilor, fara doar si poate bucuros ca am regasit, macar pentru cateva zile, o placere uitata de cativa ani buni. Si ce frumos a fost.

Poveste acvatica din Marea Rosie

2010-03-01T01:36:00.008+02:00

Înaintăm în viteză, printre valurile pe care vârful ascuţit al bărcii rapide le spintecă în calea ei. Marea Roşie pare destul de prietenoasă, însă parcă mai vrea din când în când să ne arate că nu e bine să te joci cu ceva mult mai puternic decât tine şi ne mai trimite câte unul-două valuri mai mari din când în când. Şoferul bărcii, hai să-i zicem Habib, ne avertizează că trebuie sa ne ţinem de barele din lateralul bărcii şi să nu ne balansăm prea mult. Nicio problemă, deja ne dădusem şi noi seama că, dacă nu ne ţinem bine, după vreo 2-3 salturi peste valurile mai nărvaşe am ajunge să le ţinem companie peştilor la câţiva metri sub apă. Cât despre Habib, nici nu ştiu dacă ar trebui să îi spunem „şofer”, dar până una alta care o fi oare denumirea postului pe care îl ocupă el, ca persoană care conduce speedboat-ul? – căpitan nu poate fi, conductor nici atât, ca doar nu e tren, deci cred că rămânem la şofer.

Apar trei nave mai mari în zare. Ne apropiem de ele. Toate staţionează. Şi lângă ele, o zonă din mare mai întunecoasă de felul ei. Habib ne spune că am ajuns la prima noastră oprire. Apa nu mai are albastrul ăla pur pe care l-am văzut de la ţărm încoace, ci e unul mai închis acum, un bleumarin în toată puterea cuvântului. Acolo sunt coralii. Un fior de entuziasm tresare în mine. Am ajuns.

Avem cu noi măştile speciale de snorkeling. E ciudat si un pic amuzant în acelaşi timp să ai o mască din aia pe nas. Imaginaţi-vă o mască de schi, însă mai rigidă, făcută doar din material plastic, mască ce are şi o cămăruţă specială pentru nas, care nu te lasă să respiri pe nări sub apă. Mai are ataşat şi un fel de tub, al cărui capăt superior trebuie să stea deasupra apei, folositor pentru respiraţia din timpul snorkelingului. Ce-i drept, în ziua aceea am simţit-o pe pielea mea de mai multe ori cât de neplăcut e să ajungi cu tubul respectiv sub apă şi să simţi cum în loc de aer tragi prin tub multă apă foarte sărată. Cel puţin n-am avut nevoie să mănânc nimic prea sărat în restul zilei cu pricina, după câtă apă am înghiţit atunci.

Mai avem şi nişte veste de salvare, pe care a trebuit să le punem pe noi încă de dinainte să ne urcăm în barcă. Când Ibrahim, puştiul prin care am reuşit să obţinem barca cu motor, ne-a spus că o să avem veste speciale, mi-am imaginat că vor arăta diferit. Însă până la urmă s-au dovedit a fi doar nişte veste aparent obişnuite, uşor pufoase, nu ca cele pe care le văzusem eu prin filme, cu câteva cordoane şi prinzători care să ne asigure că nu ne vom despărţi de veste până la finalul aventurii noastre acvatice.

Habib a oprit barca. Ne spune pe unde să înotăm şi pe unde să nu facem asta, că altfel o să fim duşi de curenţi în larg, iar operţiunea de recuperare nu va fi prea plăcută. Încep băieţii din bară să sară unul câte unul. Apa e atât de albastră şi clară, atât de primitoare parcă (de i-or spune oare mării asteia Marea Roşie?). Ajunge doar să arunci un ochi de la suprafaţă şi deja poţi distinge ce sunt formele care apar pe fund, la vreo 5-6 metri mai jos. „Ce frumos...”, îmi zic în gând, pregătit să sar şi eu din barcă. „Dar, stai! Sunt 5 metri adâncime!”, tresar deodată. N-ar fi fost nicio problemă dacă ştiam să înot cât de cât decent. Doar că abilităţile mele nu ajung mai departe decât o simplă menţinere la suprafaţă în plută, şi nici aia nu îmi iese de fiecare dată când vreau. „Ce fac acum?” – prima întrebare care îmi vine în minte. „Sar, clar”, vine şi răspunsul aproape instant, „că doar nu m-am băgat în aventura asta doar ca să mă uit la ceilalţi cum îmi zic ce tare e să faci snorkeling.” Mă mai uit odată la ceilalţi. Văd că într-adevăr vestele alea îi ţin la suprafată. Şi sar.

Dintr-o dată e doar apă în jur. Dau din mâini şi din picioare, doar că e ceva mai complicat să îmi iasă mişcarea care de obicei îmi ieşea într-o piscină normală. Dar simt că mă ridică ceva. Şi imediat sunt din nou la suprafaţă. Vesta îşi face datoria! Ce bine! Şi ce senzaţie ca lumea. N-am mai plutit niciodată fără să trebuiască să fac nici o mişcare. Nici măcar când eram mic n-am fost eu un fan al colacului când mergeam cu ai mei la mare. Senzaţie interesantă, fără dubii, însă nu pot să mă bucur de ea prea mult. Parcă instantaneu am şi înghiţit multă-multă apă (sărată rău). Odată cu săritura, am uitat de tubul pe care trebuia să îl ţin strâns cu dinţii. Când mi-am dat seama de el, trecuseră deja multe pahare imaginare de apă pe care le înghiţisem deja după ce am sărit din barcă. Frumoasă primire mi-a făcut Marea Roşie...

O jumătate de oră cred că am stat la oprirea respectivă. Totuşi, până m-am obişnuit cu sistemul, până mi-am dat seama ca ar trebui să îmi strâng mai mult masca, până mi-am dat seama de toate chestiile de bază must-do ale snorkelingului, Habib ne-a şi zis că trebuie să plecăm spre celălalt loc. Abia reuşisem să fac două mici scufundări sub apă, nu fără a lua de fiecare dată câte o doză zdravănă de apă de mare (deh, perfecţionarea cere sacrificii întotdeauna, fie ele unele foarte sărate ca în momentele de care povesteam). Încă n-am văzut nimic spectaculos. Mai aştept.

Hop, sus în barcă şi am pornit. Văzusem mai devreme, cum plecasem din Sharm el-Sheikh, o insulă în depărtare - insula Tiran. Acolo urma să ne ducă Habib. Pe drum, ne spune că ar fi bine să nu înaintăm prea mult pe uscat în interiorul insulei, că sunt unele patrule de poliţie care ar putea să ne ia la întrebări. Cum niciunul din noi nu dorea să dea apa caldă a mării pe vreo cămăruţă dubioasă a unui mic post de poliţie dintr-o insulă fără pic de vegetaţie, am ascultat de ce ne-a zis egipteanul nostru şi am rămas în zona plajei unde ne-a lăsat.

Vestele strânse din noi, măştile puse pe ochi şi am pornit din nou snorkelingul. Şi ce ne-a fost dat să vedem acolo! Corali de nenumărate feluri, unii mai mari, alţii mai mititei, unii plini de culori, alţii care aproape se confundau cu fundul mării, unii ca un buchet de flori minerale plantat în mijlocul nisipului de pe fundul apei, alţii formând adevărate fortăreţe subacvatice mari cât un cort de beduin ca cele pe care le văzusem cu o zi înainte prin deşertul din Peninsula Sinai. Si peşti, zeci, sute de peşti. La început erau mai timizi, fiind şi eu mai aproape de ţărm. Însă mi-a ajuns să plutesc doar vreo câţiva metri spre larg şi deja au apărut primii înotători. Şi mici, şi mari, şi negri, şi roşii, şi verzi, ba chiar şi nişte peşti ca nişte cameleoni, care parcă îşi schimbau culoarea cu fiecare mişcare pe care o făceau. Era grozav când îi vedeam cum înotau pe acolo în cârduri şi cum erau curioşi şi cercetau fiecare părticică de coral sau de nisip. În plus, mai erau şi nişte „vecini” care au zis să îşi facă apariţia şi ei pe acolo – lipitori şi arici de mare.

Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de peşti, chiar în mediul lor natural. Am întins mâna şi am încercat să îl prind de coadă măcar pe unul din ei. Normal, n-am reuşit. Dar nu conta asta. Mă bucuram de fiecare moment al primei mele experienţe de snorkeling. Şi atunci, şi mai târziu, când am ajuns înapoi pe plaja din Sharm El-Sheikh de unde plecasem în aventură cu câteva ore înainte.

Un an pentru 42 km de glorie

2010-01-08T10:39:00.004+02:00

E una din povestile de tinut minte pe care le-am citit in primele zile ale lui 2010. Stiam despre ce era vorba, stiam deja si rezultatul final inainte de a incepe sa citesc articolul, insa chiar si asa am ramas foarte placut impresionat de ce scria acolo. Cu atat mai mult cu cat actorul principal & regizor & producator este un prieten aflat acum in Dubai, Mugur.

Long story short, e povestea unui om care la un inceput de an si-a propus sa realizeze un lucru mare: sa reuseasca sa termine maratonul de la New York, stiind ca astfel va putea fi un exemplu pentru alte persoane din jur. Ce s-a intamplat, vedeti aici:

http://www.maraton.info.ro/maratonul-new-york-2009.html

4 trambuline de legenda

2009-12-28T20:56:00.002+02:00

Oberstdorf, Garmisch, Innsbruck si Bischofshofen. Patru nume intrate in cartile de istorie a sportului prin faptul ca sunt cele 4 localitati care gazduiesc an de an, incepand cu 1 ianuarie 1953, cea mai faimoasa competitie de sarituri cu schiurile, Turneul celor patru trambuline.

Ce ii face pe icarii moderni sa puna Turneul de la cumpana dintre ani mai presus de orice alta competitie? Am dat peste un articol care imi explica lucrul asta, cu toate detaliile ce tin de istoria competitiei si de contextul in care ea a devenit un punct de referinta atat de important. Articolul e aici:

http://www.prosport.ro/alte-sporturi/patru-trambuline-pentru-eternitate-5222632

Pentru final, am gasit si un material cu singurul care a reusit sa castige pe toate cele 4 trambuline intr-o singura editie, Sven Hannawald, in 2001-2002. Chiar daca n-a fost unul din preferatii mei, la momentul respectiv tinand cu tot dinadinsul ca Janne Ahonen sau Adam Malysz sa castige, trebuie sa ma inclin in fata performantei lui Sven.

Boxing Day

2009-12-27T16:47:00.004+02:00

Un roman neaos de s-ar uita la denumirea data de vorbitorii limbii engleze celei de-a doua zile de Craciun s-ar intreba: “Da’ ce au, frate, astia cu boxul in timpul sarbatorilor?” Tot el ar veni cel mai probabil cu raspunsul: “Englezii astia sunt niste ciudati…”, ar ridica din umeri si ar lasa subiectul in pace.

Boxing Day este numele sub care e cunoscuta ziua de 26 decembrie in Marea Britanie si celelalte tari ale Commonwealth-ului. E o sarbatoare foarte pretuita, fiind o zi in care se petrece o parte insemnata de timp impreuna cu familia si in care se fac cadouri celor mai nevoiasi. Insa nu aspectul asta e cel care ii intereseaza in mod principal pe iubitorii sportului.

A doua zi de Craciun este o zi plina ochi cu sporturi de toate felurile, care ii delecteaza an de an pe cei din insulele britanice. Regele fotbal isi ia partea sa de atentie, fiind majoritar in tot ce inseamna spectator si audiente. Indiferent ca Boxing Day pica intr-o luni, miercuri sau sambata (cum a fost cazul in 2009), avem program plin de meciuri, de dimineata (cu acceptul vostru, dimineata incepe de pe la ora 11 incolo, fiind totusi perioada Craciunului) pana seara, din Premier League pana in al saptelea sau al optulea esalon valoric. Toti joaca, fie ca au meci pe 26 sau, in mici exceptii, pe 27 decembrie. In plus, ca sa nu zica poporul ca nu are cu ce sa isi ocupe timpul liber din perioada sarbatorilor, cum se termina etapa de Boxing Day imediat mai vine una, intre 28 si 30. Si se joaca serios, nu gluma. Nu e niciun jucator care sa puna pe primul plan o masa prea plina luata in Ajun de Craciun si sa desconsidere meciurile din final de an calendaristic. Desi i-ar tenta cu siguranta mirosul curcanului sau a bunatatllor proaspat gatite. Iar motivul lor principal nu il reprezinta salariile pe care le primesc pentru prestatiile lor. Sau cel putin asa le place lor sa spuna.

Aspectul cel mai placut pentru un fotbalist care are de jucat de sarbatori prin campionatele britanice il reprezinta stadioanele pline pe care joaca de fiecare data in perioada asta si atmosferele grozave care ii intampina. Stadioane pline pana la refuz chiar, as zice. Pentru ca ce altceva ar putea sa ceara un suporter dupa apoape o saptamana de pauza in ce priveste saptamanile sportive, plus o gramada de mese imbelsugate de Craciun, puse ca un intr-un sirag decorativ, numai bun de agatat si el pe pomul frumos impodobit? Statistic vorbind, in putinele zile dintre Craciun si Anul Nou, stadioanele britanice au cel mai ridicat grad de ocupare din intregul sezon, fiind aproape de 100%, indiferent de numele echipelor care joaca sau de competitiile in care sunt ele angrenate. Iar oamenii care vin pe stadioane o fac cu un chef parca mai mare de a canta si de a-si sustine echipa, creand unele din cele mai frumoase atmosfere din intreg anul.

Mie, ca suporter si privitor de fotbal britanic la televizor, imi place mult de tot Boxing Day. Fotbalistilor le place, la randul lor, faptul ca pot evolua in fata multor perechi de ochi, toti atintiti asupra lor si creand o vibratie speciala, frumusetea din tribune compensand faptul ca ei au de asteptat pana cand isi vor fi terminat cariera pentru a putea bifa cateva zile de vacanta de Sarbatori in agenda lor personala.

Razvan

2009-11-09T20:37:00.007+02:00

“The Path to Success”. Sau, pe romaneste, “Calea catre succes”. Cu titlul asta in minte si insotit de imaginea buna pe care mi-o crease Razvan Lucescu in ultima perioada, din postura de prim carmaci al echipei nationale de fotbal a Romaniei, m-am dus miercurea trecuta la intalnirea cu el. Fusese invitat sa aiba un discurs de o ora la un eveniment cu o idee foarte tare in spate, Leadership Talks, organizat de AIESEC Bucuresti. Iar titlul de mai sus era cel cu care el fusese incadrat in agenda evenimentului.

Un antrenor tanar, reprezentant al „noii generatii”, cu un pedigree important in spate, in special datorita influentei tatalui sau, Mircea Lucescu. La care se mai adauga o serie de contexte favorabile, multa incredere, o doza importanta de capacitate de a trece peste obstacole si, respectiv, de a putea incepe chiar de la baza reconstructia unor structuri aflate in situatii dificile, plus respect si pasiune pentru ceea ce face. Pe primele elemente le cunosteam de ceva vreme, asa cum le cunosc mai toti cei interesati de fenomenul fotbalistic la noi in tara. Elementele din urma au fost cele pe care poate le banuiam sau auzisem din stanga si dreapta ca ar exista, insa despre care am aflat mai multe prin viu grai chiar de la Razvan.

Prima impresie: o persoana cu o imagine impecabila, de la vestimentatie la atitudinea abordata, avand mare grija legat de fiecare detaliu. Trecand mai departe, tanarul antrenor a pus accent in discursul sau pe doua aspecte: pe de-o parte, cum a reusit sa beneficieze de ajutorul, direct sau indirect, al tatalui sau pentru a se putea dezvolta ca sportiv si ca om, in general, si, pe de alta parte, cum a incercat sa se indeparteze de imaginea acestuia in anumite situatii si cat de greu i-a fost uneori sa faca acest lucru si sa se evidentieze pe el ca personaj de sine statator.

Inca de la inceput, a spus ca este recunoscator acelor contexte favorabile de care a beneficiat de-a lungul timpului, de la faptul ca s-a nascut intr-o familie deosebita la avantajele pe care le-a avut ulterior. Insa simpla existenta a unui context favorabil de care sa nu profiti nu te ajuta mai deloc, aici avand o importanta vitala atentia pe care a acordat-o fiecarui detaliu, respectul aratat muncii sale si oamenilor din jurul sau, cat si pasiunea cu care si-a desfasurat activitatea. Am aflat cum, inca din copilarie, a avut sansa sa vada cu ochii unui baiat de 6-7 ani ce inseamna munca in echipa si daruirea pentru atingerea obiectivelor propuse. Am aflat cum a trecut atat prin perioade in care parintii exercitau un control destul de strict asupra lui, dar si prin ani in care a putut sa se bucure de libertatile copilariei, in care a putut sa exploreze si sa dea peste lucruri noi. Am aflat cat de greu era ca in vremea liceului sa aiba credibilitate pentru veridicitatea performantelor sale scolare si ca era si mai complicat sa isi dea seama daca vreo fata era interesata strict de el sau de faptul ca era fiul unei personalitati din lumea sportului. Plus toate momentele mai dificile din cariera sa de fotbalist, in care aproape fara exceptie era pus langa tatal sau si comparat cu acesta, cautandu-se de multe ori acele elemente care sa il arate pe Razvan intr-o lumina defavorabila. Ei bine, cine credeti ca era „castigatorul” acelor comparatii? Razvan, oare? Aproape de fiecare data, nu era el.

Multe din cele spuse de el isi au corespondentul in situatii care se intalnesc in viata de zi cu zi si nu au legatura cu sportul. Modul in care a decurs cariera sa de antrenor pana in momentul de fata este un foarte bun exemplu pentru asta. A inceput cu o dorinta mare de afirmare si cu o documentare foarte serioasa, pe la scoli de renume din Europa, asistand si la sesiunile de pregatire conduse de mai multi antrenori cu nume din fotbalul mondial, inclusiv Jose Mourinho sau Carlo Ancelotti. Cel mai greu pas a fost insa primul – acceptarea primei oferte de a antrena o echipa. La scurt timp dupa aceea – un alt moment delicat: impunerea autoritatii sale in cadrul grupului. Cum a facut aceasta? Prin ghidarea cu strictete dupa niste principii clar stabilite, indiferent de persoanele implicate, si prin respect, absolut necesar sa existe in ambele directii intre antrenor si jucatori. O alta piatra de incercare a fost atunci cand era gata sa renunte la munca inceputa, dupa o serie de insuccese – si-a oferit atunci demisia, insa presedintele clubului la care activa l-a facut sa se razgandeasca, printr-o discutie avuta cu el: „Am incredere in tine. Imi place modul in care ti-ai facut treaba pana acum. Indiferent ce se intampla la finalul sezonului, vreau sa ramai aici, pentru ca in felul acesta sunt sigur ca putem construi o echipa redutabila.” Atat timp cat ti se ofera incredere pentru munca ta, te simti si tu mai puternic, capabil sa realizezi performante altfel imposibil de atins. Acel presedinte era Dinu Gheorghe, iar echipa in cauza era FC Brasov. Dupa o trecere prin liga a doua, Brasovul a ajuns acum sa se lupte pentru un loc in cupele europene, sa dea doi jucatori titulari in echipa nationala a Romaniei si sa fie tratata cu o atentie sporita de celelalte cluburi din Liga 1.

Fara doar si poate, cea mai mare onoare pentru Razvan a fost oferirea postului de antrenor al echipei nationale. A acceptat-o, fiind increzator in capacitatea sa de a face o treaba buna acolo. Filozofia lui e una simpla: atata timp cat ma ghidez dupa principiile mele de pana acum, imi fac activitatea cu pasiune, si, in plus, arat si primesc respectul cuvenit din partea celor cu care lucrez, lucrurile vor iesi bine. Dupa cum recunostea si el, nu tot timpul poti sa fi sigur ca abordarea ta e neaparat cea corecta, la fel cum nu poti nici sa excluzi norocul din ecuatia succesului. Insa, atata timp cat tu esti constient de lucrurile care iti stau in putere pentru a le indeplini, asigura-te ca le faci pe acelea cat mai bine posibil.

Impactul spuselor lui Razvan nu a fost unul mind-blowing, ca sa folosesc un termen al fratilor britanici. Nu e rolul sau sa faca asa ceva cand e vorba de o audienta foarte diversa cum a fost atunci, la eveniment. Ba chiar a recunoscut la final, la intrebarea lui Cosmin Alexandru, un antreprenor de succes si unul dintre oamenii care au fondat AIESEC in Romania, ca nu participa la traininguri sau cursuri speciale de management sau comunicare (e totusi un adept al studiului individual pe tematicile respective, citind carti si vizionand diverse prezentari). Ceea ce a reusit insa a fost sa creeze o imagine foarte buna asupra modului in care o persoana cu responsabilitati deosebite a inteles sa isi onoreze munca pe care o face, cu atat mai mult cu cat ochii multor romani sunt atintiti pe activitatea lui intr-o buna masura a timpului. Si, in plus, a reusit sa lase tinerilor prezenti in sala o stare pozitiva, ceva de genul „am incredere ca pot sa imi ating obiectivele propuse si chiar asa se va intampla”.

A fost bine, m-am bucurat de acel sentiment pozitiv pe care il aveam si eu la final. Mai mult decat atat, am si eu acum o mai mare incredere in Razvan ca persoana si in abilitatile pe care le are pentru a-si face bine treaba la echipa nationala.

Spor la treaba si hai Romania!

Ipocrizie

2009-10-05T11:44:00.008+03:00

Din nou Manchester Utd. e in centrul atentiei. Asa se nimereste, sa mai apara cate un lucru care sa imi atraga interesul fata de ei.

Despre ce e vorba? Despre doua ipostaze care arata cat de bine si de comod e cand lucrurile merg asa cum vrei tu si, respectiv, de ce reactii esti capabil cand in loc de acea prajitura aratoasa, pe care erai sigur ca o primesti, te trezesti cu cel mult o placinta necrescuta, care a mai fost si tinuta pe foc mai mult decat trebuia, pe care cu greu poti sa o compari cu prajitura de dinainte, daramite sa o mai si mananci.

La meciul cu rivalii de la City, cu doua etape inaintea celei tocmai disputate, cei de la United au avut parte o mare bunavointa din partea arbitrilor. Domnii in negru au prelungit partida de atunci cu exact cat era nevoie pentru ca gazdele sa poata marca golul victoriei. Adica 7 minute. Fara doar si poate, spectacolul a avut de castigat, privitorii de ocazie putandu-se lauda cu un meci spectaculos, de care isi vor aduce aminte (vezi postarea anterioara). La fel, si Sir Alex Ferguson, jubiland dupa golul tarziu al lui Owen, isi permitea sa glumeasca cu al patrulea arbitru, asta cu cateva momente inainte de fluierul de final, de minut 97, al arbitrului de centru. Asta in timp ce Mark Hughes, de la Man.City, abia putea sa isi ascunda furia.

Mai aproape de zilele noastre, la ultimul meci disputat de United contra lui Sunderland, oaspetii au aratat o partitura deosebita, silindu-i pe amfitrioni sa alerge dupa un gol al egalarii, de 2-2, pana in minutele de prelungiri ale meciului. L-au reusit, ca doar e vorba de Manchester United - deh, echipa mare, puternica, care are de partea ei si norocul (golul egalarii a fost de fapt autogol). Imediat dupa gol, arbitrul a fluierat finalul meciului. Aspect considerat destul de important pentru Sir Ferguson pentru a lansa dupa meci un atac asupra arbitrajului: de ce nu a prelungit mai mult partida, de ce nu i-a lasat pe jucatorii gazda sa mai aiba un atac si poate sa marcheze, ba mai mult se lega si de forma fizica a arbitrului, care ar nu ar fi putut tine ritmul cu tempoul efectiv al meciului, ramanand de multe ori in urma si intarziind jocul in multe momente. Si au mai fost cateva afirmatii, insa nu mai imi vin acum in minte.

Care e cuvantul care caracterizeaza atitudinea nobilului purtator al titlului de Sir? Ipocrizie. Poate si aroganta, pe alocuri. Nu a fost multumit ca prajitura de acum doua saptamani s-a transformat in placinta aceea mai greu comestibila. Si si-a facut auzita nemultumirea. Ar fi putut sa se gandeasca de doua ori inainte sa faca afirmatiile respective.

Mai sunt destui dintre cei ca el. Si in fotbal, si in alte domenii. Insa nu vreau sa vorbesc de ei acum, ca au si asa au prim-planul si, tot mai mult, antipatia multor persoane.

Primul meci de poveste al sezonului

2009-09-21T18:26:00.004+03:00

...sau cel putin primul pe care am avut eu onoarea sa il vad in direct.

Manchester United vs. Manchester City. 4-3 pentru gazde. Asta e meciul de care vorbeam.

Cand ai de a face cu meciul numarul 150-si-ceva dintre cele doua echipe si cand te aflii pus intr-un "teatru al viselor" plin cu 70 de mii de oameni, ai premise pentru un meci cel putin interesant. Tacamul e complet cand mai si stii ca ai intalnire pe de o parte cu o echipa care are in spate o traditie si o reputatie solide, create de Sir Ferguson ca un zid in fata altor formatii, si pe de alta parte cu una care din balonul de sapun care parea sa fie inainte de inceputul sezonului, balon umflat peste masura de investiile facute in achizitiile de jucatori, se transforma intr-o nuca din ce in ce mai tare si mai greu de spart in confruntarile directe.

Ma gandeam eu inainte de fluierul de start ca n-o sa mai fie doar un meci de un singur gol, ca in sezonul trecut. Rooney nu m-a lasat sa ma razgandesc, marcand la nici 2 minute dupa startul meciului. Apoi Tevez a demonstrat de ce toata lumea il stie drept un mare "razboinic" pe teren, insistand la o minge aparent pierduta, suflandu-i-o din mainile lui Foster si pasandu-i la marginea careului lui Barry pentru golul de 1-1.

City a dominat restul primei reprize, insa tot The Red Devils au marcat. Si tot in primele momente ale reprizei, de data asta cea secunda. Momente ale reprizei altadata timide, care nu au tupeul sau curajul sa pretinda o importanta prea mare intr-un meci - iata ca in aici s-au dovedit a fi de nepretuit. O lovitura de cap a lui Fletcher si scorul a urcat la 2-1. Insa cand ai de a face cu niste caractere incapatanate, lucrurile nu pot sta la fel pentru prea mult timp. Asa s-a gandit Bellamy care cu o actiune individuala de toata frumusetea finalizata cu un sut in cros spre incheietura barelor portii luii United a egalat scorul. Golul meciului, cu siguranta.

Sir Ferguson nu a stat prea mult pe ganduri. Simtind nevoia de schimbare, scotianul si-a impins cu un efort aproape vizibil echipa in fata. Jucatorii lui au reusit sa treaca de fundasii lui City, insa nu si de portarul lor, Given salvandu-si echipa din vreo 3 situatii clare de gol. Insa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, a venit si minutul 80, in care acelasi Fletcher a marcat al 3-lea gol pentru gazde, tot cu o lovitura de cap. Toti cei in tricouri rosii de pe Old Trafford nu mai puteau de bucurie - erau siguri de victoria in fata rivalilor. La fel si comentatorii.

Never say never, totusi. Minutul 90, Ferdinand se joaca cu o minge usoara la mijlocul terenului si o pierde la fel de usor. 5-6 secunde mai tarziu acelasi Bellamy e deja cu bratele pe sus, bucurandu-se dupa golul de 3-3, dupa ce tocmai strecurase mingea pe langa portarul gazdelor, dupa o cursa de vreo 50 de metri. De o singura ocazie a avut nevoie galezul, iar Ferdinand a fost mai darnic decat si-ar fi dorit cu acesta.

"Ce meci!", imi ziceam. Insa nu era gata. S-a gandit arbitrul sa ajute si el la spectacolul creat si a ales sa prelungeasca meciul cu 7 minute suplimentare. De ce? El stie. Insa daca nu erau al 6-lea si al 7-lea minut, n-am fi vazut ultimul gol, cel marcat de Owen, cel care i-a aruncat in delir pe suporterii lui United si in bratele deziluziei pe cei ai lui City. Chiar la ultima faza a meciului, dupa o minge aruncata spre careu si invartita prin zona pret de cateva secunde, fostul wonderkid Owen n-a avut prea multe variante de pus in balanta in afara de a impinge mingea spre coltul lung al portii lui Given si, astfel, de a aduce victoria noii sale echipe. Si apoi s-a fluierat finalul.

Un super meci, fara doar si poate, chiar daca a fost castigat de echipa cu care nu am nici o tangenta sentimentala. Un meci care mi-a arat ca merita in continuare sa imi placa fotbalul, cu conditia sa stiu cum sa selectez ce merita vazut si ce nu. Primul meci de poveste din sezonul 2009-2010.

Cum ar trebui sa fie

2009-09-11T21:02:00.004+03:00

Cum ar trebui sa fie FC Steaua Bucuresti, mai precis. Cum? Ca un club de fotbal care se respecta, nu ca o jucarie sau ca un amestec de amatorism/"las' ca stiu eu cum trebuie facut".

Am citit zilele trecute niste randuri scrise de un suporter stelist din Olanda, Jan Bedregeanu, gazduite pe site-ul lor de cei de la Gazeta Sporturilor. Ceea ce a facut el acolo mi se pare o analiza grozava a modului in care ar trebui sa fie Steaua, a elementelor care trebuie schimbate, multe dintre ele gandite si dorite in numeroase situatii de suflarea ros-albastra.

Iata si vorbele lui:

Steaua deţine fără să le folosească o serie de avantaje esentiale in supravietuirea clubului. Cluburile mari nu pot stoarce avantajele financiare atît de necesare să fii competitiv în fotbalul modern fără să se adapteze.

Fotbalul a devenit o industrie şi trebuie condus în consecinţă!

Zeci de mii de spectatori pe stadion, milioane în faţa televizorului. Toţi vor victorii şi trofee pentru clubul lor şi sunt gata să înjure, urle şi să cheltuie bani pentru asta. Dacă mergi pe stadionul lui Manchester United ca suporter de rand, întelegi de ce e cel mai bogat club. Pub-uri, case de pariuri, cartofi prajiti, bere, burgeri, alune - toate cu o marjă de profit uriasă. In magazinul clubului obişnuitele tricouri, fulare, prosoape, brichete, mingi, scrumiere, ceasuri etc. Şi copii, foarte mulţi copii. Ei vor umple stadionul in 10 ani. Investitia americanilor e sigura.

La oferta, cartea de credit Man United, colorată în roşu cu avantaje la cumpărare cand o foloseşti.

Şi vanzările sunt uriaşe. Toate astea în pofida faptului că majoritatea pub-urior şi barurilor interzic intrarea dacă porţi insemne sau tricouri ale unui anumit club pentru a nu încuraja violenţa, care încă mocneşte în hooliganul consumator de bere în exces. Toate aceste lucruri au fost realizate după un program initţat de Peter Kenyon, acum la Chelsea.

Steaua e un club mare dar in planul 2 al fotbalului european şi nici acolo nu va rămane fără schimbări.

1.PATRONUL Gigi Becali, poate cel mai cunoscut om din Romania, are cea mai mare răspundere. Popularitatea lui poate fi folosită în folosul clubului, dar acţiunile lui au efect invers. E la modă printre suporteri să il critici şi să îl înjuri pe Becali, chiar dacă mulţi îl plac în secret. E simpatic cateodată, spontan şi are acoperire Tv mai mult decat Coca Cola, dar rezultate dezastruase de imagine.

Angajaţii slabi, fără personalitate nu pot da randament, nepotismele ucid profesionalismul şi descurajează ceilalti angajati. 74% dintre angajaţii chestionati din 20 de firme mari din Londra au raspuns la intrebarea: Ce aţi alege intre salariu mărit şi condiţii mai bune de lucru(libertate, initiativa, incredere)? Au ales varianta 2.

Fotbalistii lucreaza in conditii grele mai ales emoţional, fiind in pericol ca dupa un meci prost Becali să ofere 100.000 de dolari să scape de ei. Bergodi, Argaseala şi ceilalti cheltuie o mare parte din energie încercand prin comportamentul lor să limiteaze pagubele psihologice create jucatorilor de către declaraţiile patronului.

2.PIATA DIN AFARA TARII. Jucatorii expuşi la afecţiune.

Steaua a avut in Irlanda 4000 de fani la un meci caştigat cu 3-0 in tur!! Imediat clubul irlandez încantat de ce a vazut, a incercat să-i atraga pe romani şi banii lor şi alte meciuri. Jucatorii au fost aplaudati, atmosfera pozitivă diferită, desi a fost un meci prost.

Setea de fotbal a milioanelor de romani care traiesc in strainatate poate fi o gură de oxigen pt fotbalisti (inconjurati de afectiunea fanilor) şi bugetul clubului. Jucătorii Stelei nu sunt expuşi destul la afectiune. Meciuri amicale în străinătate pe stadioane normale, nu pe stadioane montane în Austria.

Meciuri de prezentare în Italia, Spania, Anglia, magazine cu materiale promoţionale (fie ele şi ambulante) în marile oraşe din străinătate. Competiţii, lansări de echipament, şosete, geci, haine de antrenament cu insemnele echipei purtate cu mîndrie la jocurile din week-end între prieteni sau cand joacă echipa. Exista o piaţa enorma ignorată. Aceşti oameni citesc ziarele on line, sunt consumatori de fotbal, şi au antene satelit.

Desi sunt echipe mari in Italia, Spania, Anglia legătura emoţională nu s-a produs încă şi tot fotbalul romanesc e consumat. Romanii din strainatate au mai multi bani de cheltuit,dar au acces mai greu la tricouri, treninguri etc. Manchester şi alte mari echipe fac meciuri amicale pe alt continent să promoveze brandul clubului. Steaua e un brand printre romani,trebuie adusă acolo unde poate culege roadele.

3.Incompetenta managerilor/FOLOSIREA proastă a resurselor

Orice meci pe teren propriu indiferent de numele adversarului ar trebui să se joace cu casa inchisă (nu din cauza sanctiunilor). Daca nu se vînd toate biletele, managerul trebuie sanctionat imediat, pt că fanii există, sunt multi, sunt reali, dar nu sunt la stadion. Folosirea proastă a resurselor.

Argăseala spunea ca Steaua are milioane de suporteri. Afirmatia e un autogol. In aceste condiţii toate meciurile de acasă trebuie să se joace cu stadionul plin ochi, ca si cum Madonna ar cînta în deschiderea meciului. Greaşelă gravă de administrare a clubului. E treaba lui să atragă suporterii la stadion şi să bage bani în visterie.

Considerînd brandul echipei, numarul de abonamente ar trebui să ajungă la macar 80% din capacitatea stadionului. Stadionul lui Arsenal e plin şi cînd joacă echipa a doua, iar mulţi ştiu suporteri şi numele jucătorilor. Sentimentul de apartenenţa la club nu e promovat.

Acum brandul Steaua e înca la un nivel bun, încă se hrăneşte din succesul anilor trecuţi. Anul asta e doar Europa League prinsă in ultima secundă pentru că Rapidul a avut un ghinion fantastic.

In privinţa amestecului patronului, suporterii ar trebui să înţeleagă că există în ADN-ul oricărui om de afaceri de succes frica de a pierde pe mina altuia. Atat timp cît salariile se plătesc dintr-un singur buzunar, există impulsul de a controla totul. E o reactie de autoprotejare. Mai multi bani din mai multe surse ar însemna o presiune în minus pe buzunarul patronului, autofinanţare şi apoi profit. Pentru asta trebuie angajati manageri profesionisti cu anumite targeturi care daca nu sunt atinse trebuiesc concediaţi. Toti cei foarte buni vor cere timp,vor negocia contracte si vor avea strategii care poate nu se vor mula pe mentalitatea unui om care a trăit în singuratatea succesului. De aceea Steaua va fi întotdeauna un copil cu un singur părinte, neadaptat pentru că nu a fost expus unor încercări din prea multă teamă.

De aici: http://blogsport.gsp.ro/decebal/2009/09/09/jan-bedregeanu-la-steaua-sentimentul-de-apartenenta-la-club-nu-e-promovat-in-anglia-suporterii-lui-arsenal-traiesc-gindindu-se-ca-clubul-e-al-lor/

(ne)Televiziunea de sport

2009-08-29T20:15:00.007+03:00

"Doi-trei oameni în studio şi-o ceartă prin telefon: acelaşi rahat în fiecare zi" (Adrian Georgescu)

.
De asta nu ma uit niciodata la talkshow-urile de pe la televiziunile sportive. Mai nimeresc canalul in cauza uneori, in rarele mele zappinguri printre posturile tv, vad vreo secventa interesanta in calupul de imagini care ruleaza in lateralul imaginii, insa realizez in scurt timp super-conversatia din partea cealalta a ecranului. Si schimb. Sau, uneori, pur si simplu inchid televizorul. Nu are rost sa consum curentul electric pe asa ceva. Mai bine citesc o carte sau ies in parc la alergat.

Iata mai jos si un link catre un articol foarte elocvent al lui Adrian Georgescu referitor la aceeasi problema. Oricum, asta e doar un aspect, legat de continutul programelor oferite in ziua de azi - si aici ma refer doar la cele (sa le zicem) sportive. Discutia poate continua, pentru a infatisa doar o cale posibila, cu multe exemple din asa-zisele jurnale sportive, insa nu am acum nici o tragere de inima sa le dau vreo atentie.

http://www.adriangeorgescu.ro/2009/08/25/televiziunea-de-sport/

Roland Garros-ul meu

2009-06-07T18:13:00.011+03:00

Anul asta, ca in nici un alt an, am stat foarte aproape de ce se intampla la marele turneu de tenis de pe zgura pariziana. Si chiar a meritat.

Traiasca Eurosportul cu acoperirea in extenso a evenimentului, de la meciuri in direct la emisiunile de analiza dintre meciuri si, apoi, din fiecare seara - Game, Set and Mats (in felul asta am ajuns sa il "cunosc" ai bine si pe marele ex, Mats Wilander).

Am avut premise bune pentru a sta aproape de RG anul asta. Cum eram proaspat mutat in noul meu apartament si neavand pentru moment internet, ci doar abonament la cablu TV, panelul meu de optiuni a devenit unul simplu. In plus, intotdeauna mi-a placut sa imi incerc norocul si priceperea la pariuri in meciurile din fazele mediane ale unui turneu, deci cam intre turul 3 si sferturi, sa zicem, cu unele incursiuni si prin turul 2 sau prin semifinale.

Asa ca, avand atat partea de placere, cat si un interes material (desi as putea spune ca, avand in vedere nivelul sumelor implicate, poate fi si el inclus tot la capitolul placere), asteptam cu nerabdare inceputul fiecarei zile a turneului.

Am avut ce vedea. Unele puncte memorabile (un schimb de mingi senzational intre Federer si del Potro in semifinala, ca sa dau un exemplu), unele momente in care vantul isi facea de cap, atat cu jucatorii (cate un serviciu complet ratat, in anumite situatii), cat si cu spectatorii (mai multe palarii purtate prin vazduh sau foi ale prezentatorilor de la Eurosport care zburasera de langa ei), si, foarte important, elemente noi, de neprevazut. Victorii surprinzatoare, ascensiuni sau macar prestatii la care nu ma asteptam. De la francezul Ouanna care l-a trimis acasa pe rusul Safin inca din primul tur, la bucuresteanca Sorana Cirstea care a pus din nou drapelul Romaniei pe grafica de sferturi de finala a Roland Garros-ului dupa ani buni, ca sa nu mai zic de prestatia de exceptie a lui Robin Soderling (care, dupa ce a trecut de un Rafa Nadal prea putin asemanator cu cel din editiile trecute, tocmai e pe cale sa fie invins de Federer in finala care se disputa la ora la care scriu eu articolul asta). Si astea au fost doar 3 exemple. Lista poate continua cu Kuznetsova (care nu ma asteptam sa castige turneul feminin, desi o vedeam in fazele superioare), Stosur, Cibulkova si asa mai departe.

Inspiratia mea la nimerit diverse scoruri sau deznodaminte a fost la un raport de 50-50. Mi-au iesit unele previziuni ca meciul X se va termina in 5 seturi (ca semifinalele la masculin) sau ca jucatorul vazut ca outsider din partea caselor de pariuri va castiga (cum a facut-o Haas in meciul cu Chardy), insa au fost si altele care nici macar nu s-au apropiat de ce previzionasem eu. Dar, ce sa-i faci, nu poti sa le ai pe toate.

Per total, au fost 2 saptamani de tenis frumoase. Nu stiu daca o sa astept si Wimbledonul cu un interes la fel de mare. S-ar putea ca asta sa fi fost o simpla nevoie mai puternica de a vedea tenis care sa se fi manifestat tocmai acum, cand se desfasura Roland Garros-ul. Vom vedea ce va fi mai departe, fie ca va fi vorba de turneul de pe iarba londoneza, de US Open sau de oricare altul din calendar.

Mes que un club

2009-05-03T23:16:00.003+03:00

Am avut seara trecuta marea placere sa vad ceea ce ziceau comentatorii spanioli ca ar fi foarte probabil cea mai buna echipa din istoria de 110 ani a FC Barcelona. Jos palaria in fata Barcei pe care am vazut-o aseara! Si ce loc si-au gasit sa se dea in spectacol: chiar Santiago Bernabeu, locul 1 detasat in topul mediilor ostile jucatorilor blau-grana.

Scorul din editia de primavara 2009 a El Clasico cred ca il stie toata lumea, 6-2 pentru catalani. Ce s-a intamplat, inainte si in timpul meciului puteti vedea in articolul de mai jos, Andrei Niculescu de la gsp punand pe hartia virtuala tot ce as fi avut si eu de spus. Ce s-a intamplat dupa meci? Simplu: laude peste laude pentru Messi, Henry, Iniesta, Xavi si ceilalti, caracterizari la superlativ si asa mai departe. Meritate din plin, toate.

http://blogsport.gsp.ro/niculescu/2009/05/03/sa-fie-fotbal-%C2%BB-fidela-stilului-sau-barcelona-si-a-distrus-eternul-rival-si-e-aproape-campioana-a-spaniei/

Fotbalul modern

2009-04-29T12:01:00.005+03:00

Excelent articol scris de jurnalistul Adrian Georgescu, pe site-ul lui. E practic o stare de fapt a fotbalului actual, cu o mare acuratete in cea mai mare parte a ei.

Articolul apare aici:

http://www.adriangeorgescu.ro/2009/04/28/fotbalul-modern/

4 (patru)

2009-04-23T11:33:00.002+03:00

Nu cred ca a mai fost vreodata de cand a aparut Premier League cazul vreunei echipe care sa reuseasca sa marcheze in acelasi sezon, ba chiar mai mult - in decurs de o singura luna, cate 4 goluri si lui Manchester United, si lui Chelsea, si lui Arsenal.

Marti, 21 aprilie, Liverpool si Arsenal au oferit un meci fabulos, cu nimic mai prejos decat cel disputat cu exact o saptamana inainte, cand cormoranii au facu o vizita celor de la Chelsea. 4-4 o data, 4-4 de doua ori, cu o atitudine demna de dat exemplu in orice situatie in care e nevoie tocmai de acel plus de avant si de motivatie care sa permita atingerea unui tel maret, sau chiar, de ce nu, bun pentru profesori cand vor sa le arate elevilor lor ca se poate, indiferent de adversar sau de conditii. Cele doua partide sunt intr-adevar doua piese de valoare demne de pus in vitrina si apoi, constant, sterse de praf si admirate din nou, peste ani si ani. Si daca mai adaugam si cele 4 goluri marcate de Liverpool in meciul jucat pe Old Trafford avem, as putea spune, "a magic treble" (vorba englezilor), o trilogie a spectacolului fotbalistic regizata si produsa de baietii din Merseyside.

Dar... Exista si un "dar" in povestea asta. Iar lucrul asta este valabil pentru cele mai recente meciuri din cele 3 de mai sus. Intr-adevar, cei de la Liverpool au marcat cate 4 goluri, facandu-i pe suporterii lor sa treaca de la agonie la extaz si invers, insa in acelasi timp au si primit 4. Si asta in conditiile in care ei erau cunoscuti pentru impermeabilitatea sistemului cu care veneau la fiecare meci (in prima parte a sezonului nu era meci in care Liverpool sa castige la mai mult de un gol diferenta, asta in conditiile in care nu primea niciodata mai mult de un gol pe partida). Rafa Benitez reusise sa faca o masinarie care avea ca principala misiune neutralizarea adversarului, insa acest lucru printr-un joc de pase desfasurat la fel ca o panza de paianjen pe gazon, fie ca era Anfield sau alt stadion, printr-o atitudine pozitiva si o pozitie psihologica care se vroia a fi superioara adversarilor (de asta si gesturile uneori catalogate drept "arogante" ale lui Benitez). Insa cand a fost nevoie ca Liverpool sa iasa din cadenta impusa si sa atace, tocmai pentru a putea marca mai multe goluri, avand nevoie de acest lucru, lucrurile nu au mai mers la fel, ba chiar si Mascherano, care e considerat un simbol al mijlocasului defensiv eminamente distructiv, ajunsese sa ia parte activ la faza de constructie si la fazele de atac, uneori si din pozitii de extrema, fiind purtat astfel de faza.

Si uite cum, marcand cate 4 goluri, cei de la Liverpool au si primit 4, atat de la Chelsea cat si de la Arsenal. Insa fara doar si poate au oferit niste spectacole care nu vor putea fi uitate prea usor de catre cei care au avut onoarea sa le fie spectatori.

Cand, in prelungiri, vine si portarul in careul advers

2009-04-20T12:52:00.007+03:00

Minutul 90. Si ceva. Prelungiri. Scorul strans - 1-0, 2-1, 2-2 sau orice alta varianta care cere doar un singur gol din partea uneia dintre echipe pentru ca ea sa isi atinga obiectivul, pentru ca jucatorii si suporterii sa poata ridica mainile in semn de victorie la finalul meciului.

E corner sau vreo lovitura libera care cere in mod de la sine inteles obligatoriu, prin natura si posibilele sau doritele ei consecinte, ca portarul echipei care vaneaza acel gol decisiv sa isi faca aparitia in careul advers. Poate-poate ajunge o minge norocoasa si la el. Poate marcheaza el golul cel mare si face astfel o treaba de doua ori mai buna decat daca doar ar fi stat in propria poarta si ar fi incercat sa o tina inchisa in fata atacantilor adversi. Sau macar sa fie si el acolo un plus de ingrijorare pentru fundasii celeilalte echipe, prin simpla lui prezenta fizica in careu. Eee... si atunci cand chiar reuseste echipa lui sa marcheze... ce frumos e...

Insa mai multe detalii despre ce si cum e cand chiar se intampla minunea, data viitoare. Ce ma intriga pe mine era altceva. Ii vedeam pe portari cum veneau ei pana in gura portii adverse, apoi, vazand ca, de cele mai multe ori, faza nu aduce nici un rezultat, se grabesc spre propria poarta, sa nu cumva sa primeasca gol. Tot timpul ma intrebam de ce nu se marcheaza la fazele astea, de ce nu se profita de lipsa portarului. Si tot vedeam faze, si tot asteptam, cam ca la o ruleta ruseasca, sa se schimbe ceva pe tabela, ca urmare a tendintelor plimbarete ale portarului.

Stiu, poate sunt rau la faza asta. Insa de ce sa nu vrei sa se intample cateodata lucrurile si altfel decat "pe calea cea buna"? Macar o data sau de doua ori.

De prin 2007 nu mai vazusem un asa gol, de la un meci jucat de Werder Bremen, cand Diego, de la alb-verzi, a profitat tocmai de o faza de genul asta si a marcat un gol cu o executie remarcabila in poarta lasata libera. Ei bine, sambata asteptarea s-a sfarsit - cei de la Monaco au reusit sa schimbe tabela in meciul cu Rennes, in minutul 92, dupa o un corner al celor de la Rennes care, respins fiind de apararea monegascilor, l-a prins pe Nicolas Douchez, portarul echipei din nord-vestul Frantei, in careul advers, lasand, desigur, propria poarta descoperita. Cum s-a intamplat - vedeti in videoclipul de mai jos, din minutul 1.40 incolo. Sa vedem cand o sa mai apara inca unul asemanator.

Telefonul fara fir

2009-04-20T12:03:00.002+03:00

Intr-un pur spirit latin, un meci dintr-un din ligile inferioare ale campionatului argentinian de fotbal a trebuit sa fie amanat dintr-un motiv pe care, sincer vorbind, nu l-am mai auzit pana acum. Din cate se pare, nimeni nu ii spusese arbitrului de centru care urma sa arbitreze ca tocmai el fusese selectat pentru meciul respectiv.

Ziarul Clarin scria ca aproximativ 1000 de suporteri au calatorit pentru a putea vedea meciul dintre Alumni de Villa Maria si Racing de Cordoba, insa, cu toate acestea, exista un element care lipsea din peisaj. Un oficial din partea cluburilor a spus ca arbitrul Ariel Moreno dormea, in domiciliul sau din orasul natal, aproximativ la 600 km distanta de locul de desfasurare al partidei, in momentul in care colegii lui l-au sunat ingrijorati cu doua ore inainte de eci pentru a-l intreba unde se afla.

"Arbitrii asistenti ajunsesera de ceva timp in hotelul in care aveau rezervari, insa vazand ca Montero nu ajunge au inceput sa isi faca griji in privinta lui", a declarat presedintele celor de la Alumni. "L-au sunat pana la urma acasa, iar el a raspund candid ca nu stia nimic de ce urma sa se intample. Pur si simplu dormea."

"Din cate se pare, cei responsabili de organizarea campionatului au uitat sa ii transmita notificarea privind delegarea lui la meciul in cauza. Montero a dat asigurari ca nu a primit nici un fel de informatii din partea lor. Se pare ca a fost o doar o mare incurcatura", a incheiat presedintele de club.

Revenind la meci, oaspetii de la Racing nu au acceptat un arbitru de rezerva, iar politia nu a acceptat sa se intarzie ora de disputare a meciului pentru ca arbitrul Montero sa ajunga, asa ca s-a ajuns in cele din urma la amanarea partidei pentru o alta data - o alta ocazie la care se vor verifica toate de doua ori, cu siguranta.

Echipa reprezentativa

2009-03-31T00:45:00.005+03:00

Nu i-am spus "echipa nationala" de data asta, nici "tricolorii", ci "echipa reprezentativa". Pentru ca ea e cea mai puternica, cea mai desavarsita reprezentanta a fotbalului romanesc, asa cum e el in sinele lui.

Lipsa de inspiratie. Ghinion. Daruire nu atat cat ar fi trebuit sa fie. Motivatie si dorinta de implicare existente doar pe jumatate, sau oricare alt procent in afara de 100%. Momente de inspiratie (faza golului lui Marica din meciul cu vecinii sarbi) apar in joc, insa prea putine fata de asteptarile suporterilor, ba chiar si fata de ce se presupune ca ar astepta de la jocul lor cei 11 care imbraca tricoul galben la ocaziile cand au de ascultat imnul inainte unei partide.

Ce se poate face? E simplu: o schimbare. Fie ea de persoana/e, fie ea de atitudine. Andrei Vochin a gasit foarte bine niste elemente care nu ar trebui sa lipseasca din "portofoliul" activitatii viitorului carmaci al echipei reprezentative de fotbal a Romaniei. Sper sa fie mai mult decat doar niste randuri puse intr-o pagina pe net.

http://www.andreivochin.ro/stiri/904/esecul-cu-serbia-ne-poate-fi-si-folositor-daca-frf-se-va-misca-repede-in-numirea-unui-selectioner-schimbati-acum.htm

De la agonie la bucuria de altadata

2009-03-09T21:36:00.003+02:00

Actul 1
Februarie 2008, Birmingham

Ziarele au abundat de titluri care mai de care mai graitoare. Fotografii au trecut prin toate pozele pe care le-au facut incidentului, sa vada care din ei a reusit sa surprinda cel mai bine momentul. Era o adevarata cursa intre redactori pentru a gasi o expresie care sa poata caracteriza cat mai bine accidentarea teribila a lui Eduardo, pe atunci inca proaspata & promitatoare achizitie a celor de la Arsenal Londra. Dubla fractura, piciorul practic spulberat intr-un moment pe care, daca il privesti, iti vine sa te feliciti ca nu in clipa aceea tu erai cel mai probabil in fata televizorului, nu pe gazonul de pe St. Andrew's, stadionul celor de la Birmingham City, care ii infruntau in meciul respectiv pe tunarii londonezi de la Arsenal. Groaznic moment... Daca nu il stii, il poti vedea aici:

Actul 2
Martie 2009, Londra

Cat de frumos! De parca erau cu totii in curtea scolii, nu pe un stadion cu ceva mai mult de 50.000 de oameni care sa ii priveasca. De fapt, care sa IL priveasca pe acel jucator care, pentru acea fractiune de secunda, a ales sa se intoarca in copilaria lui, pe strazile braziliene pe care batea mingea inca de la varste fragede. Sincer sa fiu, nu am mai vazut o asa executie in nici un meci oficial, sau cel putin in nici un meci care sa conteze cu adevarat, in care sa fie implicata macar o echipa cu oarecare importanta. Iar in cazul asta, Arsenal e echipa mare, plus Cupa Angliei e cea mai veche competitie fotbalistica de pe glob. Iar Eduardo, caci despre el e vorba, da, acelasi Eduardo care aparea si mai sus, acelasi Eduardo care a stat fix 1 an pe margine dupa accidentarea acea inspaimantatoare, Eduardo a fost cel care a ales sa marcheze un gol de curtea scolii pe acel mare stadion, in acea mare competitie, aratand ca s-a putut ridica dupa nefericirea prin care a trecut. Asta e cu adevarat prilej de bucurie.

2 articole

2009-02-23T17:59:00.003+02:00

2 articole aparute in ultimele zile mi-au atras atentia.

Unul e despre tenis, mai serios, mai atent in analiza, mai predispus pentru a fi considerat cu adevarat un descriptor cat mai exact a ceea ce se intampla astazi in lumea lui Nadal si a lui Federer, de ce s-a schimbat universul tenisului in ultimii ani si cam ce o sa urmeze in viitorul apropiat. Celalalt e legat in principal de fotbal - amuzant, real si exagerat in acelasi timp, insa cuprinde cam tot ce ar fi de observat, comportamental vorbind, la o comparatie intre italieni si englezi, atat la nivel general, al cetateanului de rand si al celor 2 culturi, cat si la nivelul fanilor si jucatorilor de fotbal. Asta ca tot urmeaza 3 confruntari italo-engleze in sferturile UEFA Champions League zilele astea.

Iata si materialele, dupa cum urmeaza:

http://uk.eurosport.yahoo.com/17022009/58/simon-reed-tennis-breaking-nadal.html

http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2009/02/23/1123097/italy-v-england-30-cultural-differences-between-italy-england

Cea mai impresionanta cursa sportiva din 2008

2009-01-30T12:36:00.011+02:00

...este, zic eu, cursa de stafeta 4x100 de metri, de inot stilul liber, a baietilor, de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Stiu ca vremea retrospectivelor a trecut, insa n-am putut sa raman indiferent la spectacolul sportiv de cea mai inalta clasa care a fost atunci.

Mi-am amintit zilele trecute de cursa respectiva, am cautat videoclipul pe You Tube, l-am vazut (din nou) si am ramas cu aceeasi senzatie de piele de gaina la final (chiar daca am vazut transmisiunea cursei atunci cand ea s-a intamplat, plus videoclipul respectiv de inca cel putin vreo 10 ori de atunci). Insa in fata unor astfel de eroi sportivi ai zilelor noastre nu poti decat sa te inclini.

Sa asisti la propriile ceremonii de comemorare...

2009-01-24T16:56:00.007+02:00

Imaginati-va sa aflati ca inaintea celui mai recent meci disputat de fosta voastra echipa s-a tinut un minut de reculegere pentru a onora existenta si viata pe care ati dus-o in slujba clubului. Mai apoi, luand ziarul local, sa gasiti acolo propriul necrolog. Si mai mult, sa aflati ca o stire despre moartea voastra a aparut tocmai pe prima pagina a programului de meci distribuit de club.

Exact asta s-a intamplat unui englez in urma cu cateva saptamani, dupa cum relatau amuzati mai multi cronicari din Regatul Unit. Tommy Farrer este cel in cauza, un respectabil domn ajuns acum la o varsta la fel de venerabila, de 86 de ani. Fostul club al lui Farrer, Bishop Auckland FC, care joaca in Northern League Division One (un fel de a noua liga engleza - da, a 9-a, nu a 2-a sau vreun alt numar mai apropiat de 2), club aparut de mai bine de 120 de ani, a decis sa is arate recunostinta fata de presupusul decedat in timpul unuia din primele meciuri disputate dupa Anul Nou.

Bishop Auckland au o istorie bogata in spate, castigand nu mai putin de 10 cupe Amatur FA, impreuna cu numeroase alte titluri regionale. De-a lungul istoriei, Farrer a fost unul din jucatorii emblematici ai clubului, chiar aparand in 3 finale de cupa, jucate de echipa sa pe Wembley.

Farrer a ramas initial blocat cand a aflat despre "decesul sau", luand apoi totul ca pe o gluma, fara a pune la suflet greseala facuta de cei de la club. Pentru a fi mirarea si mai mare, prima informatie referitoare la trecerea sa in lumea celor drepti a primit-o sotia lui, printr-un telefon al oficialilor de la club, care isi manifestau condoleantele cele mai sincere pentru ceea ce a reprezentat sotul ei pentru Bishop Auckland.

In incheiere, merita mentionat un alt moment memorabil din cariera de fotbalist al lui Farrer, descoperit de jurnalistii englezi. Acesta dateaza din 1949, cand Auckland a disputat un meci impotriva unei echipe africane, ai carei jucatori au jucat toate cele 90 de minute desculti. Macar pentru enumerarea acestor momente cu adevarat legendare, Farrer s-a simtit onorat de statutul de "legenda" pe care cei de la club i l-au atribuit.

(Financial) History in the making

2009-01-17T13:19:00.005+02:00

De ce? Pentru ca din cate se pare in doua zile urmeaza sa se incheie cel mai mare transfer realizat pana acum in lumea fotbalului. Si da, asta in mijlocul crizei financiare mondiale, cand toata lumea se plange de lipsa banilor, de recesiune, de toate reducerile de costuri pe care sunt obligati sa le faca, altfel riscand falimentul sau cine stie ce alta consecinta neplacuta.

Insa in cazul patronilor arabi de la Manchester City, cei 107 milioane de euro, dupa unele surse, sau 120 de milioane, dupa alte surse, nu par sa ii traga inapoi de la intentiile lor megalomanice. Iar pe Kaka si AC Milan, cei doi "actori" aflati de cealalta parte a tranzactiei, vederea sumei de 9 cifre se pare ca i-a sensibilizat destul de mult incat sa lase deoparte (cel putin pentru moment) orice alta intentie de continuitate in orasul din nordul Italiei. Si cand te gandesti ca abia saptamana trecuta, ziarele scriau despre intentiile clare ale lui Kaka de a prelua banderola de capitan al Milanului dupa retragerea lui Maldini de la finalul sezonului... Petrodolarii s-au dovedit mai puternici.

Multi specialisti au spus ca, in mod normal, cei de la City ar trebui mai intai sa caute acei jucatori muncitori care sa poata mentine echipa la un nivel ridicat in mod constant, si nu sa aduca stele si alte "primadone", care sa straluceasca frumos, sa placa ochiului, insa sa nu poata face nimic din punct de vedere al consistentei echipei sau sa nu poata aduce un anumit nivel de stabilitate foarte necesar unei echipe in formare, cum e acum cea din Manchester. Insa, mai stii, poate regulile sau opiniile generale chiar sunt facute pentru a fi incalcate. Vom vedea.

Mai multe despre tranzactia in sine si despre nivelurile la care poate ajunge aceasta afacere la linkul de mai jos:

http://www.goal.com/en/news/1708/ac-milan/2009/01/17/1064737/kaka-demands-2010-release-clause-in-city-contract-reports

Emotii de copil

2008-12-16T16:12:00.003+02:00

Ma intristez de fiecare data cand vad cazul unui copil suferind de ceva mult prea grav ca sa imi pot imagina cum e acea suferinta. Cancer, SIDA, vreun alt sindrom sau maladie din cele existente... Inghit in sec, mi se face pielea de gaina... parca simt si acum... si ma trece un fior rece pe sirea spinarii. In acelasi timp, ma uit in sus si spun un "multumesc", simtind brusc o motivatie mai mare pentru a face tot ce aveam de facut, simt ca pot, simt ca am parca o putere mai mare decat inainte, parca dorind sa compensez astfel cumva pentru acel biet copil.

Sambata seara, inainte ca jucatorii Barcelonei să iasa pe teren pentru a-i infrunta pe cei de la Real Madrid in "El Classico", Josep Guardiola, antrenorul catalanilor, i-a strans pe toti langa un televizor. Le-a pus cateva secvente dintr-un DVD cu un copil bolnav de cancer in faza terminala. Copilul, suporter al Barcelonei, isi manisfesta una din ultimele dorinte: nu vroia sa moara inainte sa ii vada pe favoritii lui castigand in meciul cu rivalii madrileni.

Jucatorii Barcelonei, vazand acel mesaj emotionant, si-au dat seama ca nu aveau cum sa nu castige in seara aceea, chiar daca n-ar mai fi contat nici onoarea de a castiga derby-ul, nici primele pentru victorie, ci doar incercarea de a-i indeplini dorinta micului suporter. Mai mult, se spune ca Samuel Eto'o, golgheterul catalanilor, ar fi plans in momentul intrarii pe teren, el insusi avand un copil de varsta celui in suferinta. De aceea si-a dorit atat de mult sa bata el lovitura de pedeapsa din minutul 70, de aceea s-a bucurat atat de mult dupa ce a marcat golul de 1-0 cu 7 minute inainte de final.

Scor final: 2-0 pentru Barcelona, 96000 de mii de spectatori de pe Camp Nou in culmea fericirii, milioane de fani blau-grana din intreaga lume imbratisandu-se dupa victorie, insa si macar o seara de bucurie nepretuita pentru un mic baietel aflat pe patul unui spital din Spania, macar un zambet adus pe fata lui si o tresarire in sufletul lui de copil. Cat de simple pot fi lucrurile...

Nevoi personale

2008-12-11T18:03:00.002+02:00

Sunt doua perspective din care e privita relatia suporter-echipa favorita. Prima tine de sustinerea, uneori neconditionata, pe care i-o ofera suporterul echipei lui de suflet: impreuna si la bine si la rau, cantece si coregrafii care mai de care, prezenta activa la meciuri indiferent de vreme.

Cea de-a doua perspectiva se refera la ce primeste suporterul obisnuit din partea echipei sale. Iar aici ma refer la acea mandrie, acea satisfactie pe care ti-o da o mare performanta a celor pe care ii sustii sau macar etalarea unui joc frumos, cu elemente spectaculare, care sa te faca sa spui ca a meritat sa stai doua ore si sa te uiti la meciul respectiv.

Pentru suporterii Stelei, cea de-a doua perspectiva a lipsit aproape in totalitate in ultima perioada. E foarte trist sa treci ca fan printr-o astfel de perioada. Din 15 meciuri sa castige doar unul, insa si pe ala chinuit, ca sa nu mai aduc in discutie nivelul extrem de scazut la care se prezenta echipa ca joc (daca nivelul marii e considerat drept punct de reper, atunci in cazul de fata jocul ar fi cu cateva sute de metri sub nivelul marii), ca idee generala de abordare a partidei sau ca dorinta personala a jucatorilor de a face ceva remarcabil in fata adversarilor...

Are si suporterul obisnuit unele nevoi psihologice pe care vrea sa si le satisfaca prin prezenta la meciuri, fie in tribuna fie la televizor, avand acea speranta ca echipa poate face ceva frumos acolo si ca el, ca suporter, poate sa se bucure de reusita favoritilor. Dupa meciul de aseara am simtit ca a murit si speranta respectiva, ca ea nu mai exista, nu o mai simt acum...

Dupa un moment atat de jos in starea afectiva a suporterului (care pe unii i-a marcat mai mult sau mai puternic decat pe altii, si de aceea au ajuns sa provoace diverse deranjuri si sa caute scandal), nu poate urma decat ceva care sa urce, ceva de bine. Insa nu e obligatoriu ca acea crestere sa fie imediata. Totusi, sa dea Domnul ca momentul acela sa nu vina peste 5 sau 10 ani si ca acele persoane care se ocupa de echipa sa aiba momentele de inspiratie si flerul atat de necesar pentru a face reale asteptarile fanilor fata de echipa lor. Plus mai multa munca decat pana acum...

Cristiano Ronaldo si Balonul de Aur

2008-11-30T21:45:00.005+02:00

De ce Cristiano Ronaldo merita acum Balonul de Aur? De ce, daca nu se va schimba ca abordare in joc, nu va ramane totusi printre marile figuri ale fotbalului peste ani?

La linkul de mai jos gasiti un editorial de pe goal.com, care explica poate cel mai bine motivele pentru raspunsurile la intrebarile de dinainte:

http://www.goal.com/en/news/1717/editorial/2008/11/29/987937/ballon-dor-big-game-flop-ronaldo-may-never-be-an-all-time-great

Meciul de vis

2008-11-30T12:26:00.004+02:00

Fiecare poate sa defineasca meciul de vis in modul in care ii pofteste inima. Sau in functie de ce asteapta de la meciul respectiv. Sau poate, de ce nu, in functie de spiritul estetic pe care il are acea persoana.

Daca as fi avut niste puteri magice, as fi putut crea ieri meciul acela de vis de care spuneam. In fine, cel putin o varianta a lui, insa una foarte apropiata de adevar. Cum anume? Sa fii combinat prima repriza de la Fenerbahce - Besiktas cu repriza secunda din Wigan - West Bromwich Albion, amestec care sa fie asezonat cu debuturile de reprize din Getafe - Real Madrid. Si am fi avut un meci pur si simplu fabulos.

Am vazut o prima repriza extraordinara in derby-ul din Istanbul, cu o desfasurare de evenimente care te tinea in priza in fiecare moment: inceput puternic al vulturilor, urmat de revenire a gazdelor si gol in minutul 11, apoi din nou schimbare de macaz + 2 actiuni foarte periculoase ale lui Besiktas, urmate de golul egalarii din minutul 22, dar si de un al doilea gol anulat corect pentru offside, pentru ca imediat dupa aceea Fener sa treaca in avantaj. Si tot asa pana la finalul celor 45 de minute, mai putin goluri, insa cu un cartonas rosu acordat oaspetilor.

Daca puteam pune repriza aceasta langa repriza secunda a confruntarii de pe JJB Stadium din Wigan... Dupa niste prime 45 de minute aride, cei 22 de jucatori si-au dat drumul. 2 goluri venite din nesigurante ale apararilor adverse, prima data pentru West Brom, apoi pentru Latics (cu o executie acrobatica, pe spate, a lui Camara), plus o multime de ocazii in care atacantii fiecarei echipe i-au facut mari pe portarii adversi, in special pe Kirkand de la gazde (de ce nu il convoaca Capello la nationala oare?). In unele momente nu treceau mai mult de 2 minute de la o faza importanta la alta. Ma intreb cum isi trageau sufletul jucatorii dupa un asa ritm. Si, asa cum orice meci captivant se respecta, golul victoriei a venit pentru Wigan pe final, in minutul 87 mai precis.

Avand deja amestecul facut, mai adaugam si primele 2-3 minute din fiecare repriza a meciului disputat aseara in suburbiile Madridului, in care marele Real a fost pus la colt de Getafe. Coechipierii lui Contra le-au aratat galacticilor cum trebuie sa incepi o partida, marcand dupa 2 minute de la venirea de la cabine in ambele reprize, nelasandu-le mai apoi sanse sa revina in joc.

Scorul final al meciului de vis, daca e sa luam ca atare statutul de echipe gazde si oaspete? 6-2, plus un eliminat la echipa vizitatoare. Insa o multime de goluri si, foarte important, cateva zeci de mii de spectatori care au contribuit si ei la spectacolul de gala cum au stiut ei mai bine. Traiasca spectacolul!

Un top 10 al accidentarilor stupide din sport

2008-11-28T10:26:00.007+02:00

Am dat ieri peste un articol pe eurosport.yahoo.com. Mi-a produs zambete, gandidu-ma la frustarea oamenilor astora legata de acel moment de stupiditate, neatentie sau lipsa de inspiratie, sau, mai bine zis, imaginandu-mi ce fete au facut cand si-au dat seama de ce tocmai reusisera. Articolul il gasiti aici:

http://eurosport.yahoo.com/27112008/58/top-10-bizarre-sporting-injuries.html

Pe langa cele 10 care apar acolo, plus cele de la comentarii, mi-au mai venit in minte 3 situatii din fotbal, la fel de "briliante" pentru cei implicati.

Santiago Canizares, portarul Valenciei de atunci, a pierdut convocarea la Cupa Mondiala din 2002 din Korea si Japonia in urma unei accidentari la tendon. Cum s-a intamplat asta? Cu cateva zile inainte de plecarea in Asia, iesind din cabina de dus, a alunecat si a lovit in cazatura un suport pe care era o sticluta cu aftershave. Ei bine, sticluta aceea s-a spart intr-o gramda de cioburi imediat ce a atins gresia, cauzandu-i lui Canizares multe taieturi, inclusiv unele mai adanci care i-au afectat unele tendoane. Pa pa turneu final.

Un alt "norocos", care de data asta a reusit sa ajunga la destinatia la care Canizares nu a putut sa o bifeze, e Emerson, mijlocasul defensiv brazilian. Totusi, la unul din ultimele antrenamente inainte de debutul competitiei, in timpul unui meci scoala, se hotaraste sa intre in poarta putin. La scurt timp, face un plonjon in toata regula dupa o minge si reuseste intr-un fel numai de el stiut, sa se forteze si sa isi dizloce umarul drept. Efecte ulterioare: o luna de inactivitate si un turneu final pierdut inca dinainte sa inceapa.

Insa poate cea mai stupida chestie de genul asta care imi vine in minte i s-a intamplat lui Rio Ferdinand, pe vremea cand juca la West Ham. Ei bine, intr-o seara, s-a decis ca tot omul sa se uite la un film. S-a pus frumos pe fotoliu, cu popcornul in brate si cu picioarele stand intinse pe un scaunel. La finalul filmului, timp in care a stat destul de captivat de ce se intampla acolo, Ferdinand vrea sa se ridice de pe scaun, face o miscare brusca, imediat simte o intepatura dureroasa in gamba si reuseste sa se pricopseasca o contractura musculara de toata frumusetea la un picior, neputand sta in picioare. Statuse prea mult timp cu piciorul nemiscat, iar mushii i se relaxasera un pic prea mult. Au urmat 2 saptamani in care a fost indisponibil pentru echipa de atunci a lui Harry Redknapp.

Dupa experiente din astea, ca fotbalist cred ca ai "prefera" sa te accidentezi mai degraba in timpul unui meci, daca chiar nu ai cum sa eviti un astfel de eveniment.

N-am mai mers pe stadion

2008-11-17T21:50:00.003+02:00

N-am mai mers pe stadion in ultima vreme din 2 motive.

Ma dezgusta de fiecare data cand ii vad pe "suporterii dedicati total" echipei favorite, care isi atribuie cu atata mandrie titulatura de ultras, cum reusesc ei sa isi dea in petec, cum reusesc sa isi indeplineasca de atatea ori placerea lor perversa de a distruge sau de a injura la orice ocazie. De ce sa stau pe stadion si sa fie langa mine persoane care tot timpul meciului sa nu se gandeasca decat la cum o sa le arate ei celorlalti inamici (a se citi fani ai echipelor adverse sau forte de ordine) cine e mai mare si mai tare.

Pe langa "spectacolul" nedorit care apare aproape la fiecare ocazie de genul acesta, imi displace si modul in care arata arenele de pe la noi. Nu ma refer aici la constructiile in sine, caci multe din ele sunt deja depasite de mult din punct de vedere arhitectural, ci la cum sunt ele intretinute si tratate de ceilalti spectatori. M-am saturat sa calc pe gramezi de seminte sau mucuri de tigara sau sa mai primesc vreun ambalaj mototolit aruncat de cineva la intamplare, sa scape de el.

Eu ma straduiesc de fiecare data cand merg pe stadion sa nu intru in categoriile de mai sus. In fond, e o chestie de vointa. Trebuie sa vrei sa nu mai faci mizerie pe stadion (orice fel de mizerie) si poate sa iti iasa daca ai vointa respectiva. Unul si unul mai departe, si vor mai aparea si altii care gandesc ca tine. Insa cu parere de rau mi se pare ca oamenii respectivi par sa se diminueze tot mai mult dintre cei care alcatuiesc saptamana dupa saptamana publicul de pe stadioanele romanesti de fotbal.

Meci urat

2008-11-10T15:55:00.004+02:00

Mai bine nu ma uitam aseara la Rapid - Steaua. Per total a fost timp pierdut. Mai bine faceam altceva, sau poate dormeam.

Spuneau si comentatorii ca meciul o sa fie foarte laudat de diversii analisti de prin ziare pentru partitura tactica remarcabila pe care antrenorii au pus-o in practica. Intr-adevar, jucatorii au incercat sa greseasca cat mai putin, sa isi apere zonele si sa taie orice atac al echipei adverse. Astea fiind datele problemei, a rezultat un meci in care, in 90 si ceva de minute, cat au fost incluzand si prelungirile, sa fie doar 3 momente in care spectatorul din fata ecranului, deci si eu, suporter sau nu al uneia din echipe, sa tresara, sa simta ca se intampla ceva acolo pe stadion, ceva care sa poata schimba soarta meciului: bara lui Ogararu din lovitura libera, sprintul lui Stancu finalizat cu un lob peste Andrade si peste poarta aparata de brazilian si cornerul de final al Rapidului. Atat. Mai putin de 1 faza remarcabila la fiecare 30 de minute. Si daca mai punem si pauza, numarul de minute la care raportam fazele periculoase creste si el...

Pe langa seceta de pe teren, ingredientele au ramas aceleasi ca de obicei: diverse declaratii aiurea sau nu inainte de meci din partea unor la fel de diversi oameni de fotbal, plus obisnuitul razboi intre suporteri, despre care ma intreb cat va mai continua sa iasa din limitele normalului si decentei (de data asta, rapidistii si-au dat in petec inainte de meci, iar stelistii din grupul venit in Giulesti au calat pe bec destul de nasol in primele minute dupa fluierul de start al lui Tudor).

Cu toate aspectele de mai sus puse in ordine pe hartie, imi mentin (ca la un proces) declaratia de la inceput, ca mai bine as fi facut altceva in timpul meciului. Sper sa fie altfel la urmatoarea ocazie de genul asta.

Ziua fostilor gradati: militar sau militian?

2008-11-01T15:50:00.004+02:00

Masinaria tragerii la sorti pentru stabilirea calendarelor competitionale a reusit sa ne ofere o situatie intalnita foarte rar pana acum in istoria fotbalistica a fostului spatiu comunist european: 3 meciuri intre foste echipe ale ministerelor de interne sau al apararii, care sa se dispute in aceeasi zi.

Moscova: TSKA vs. Spartak. Armata vs. Politia sovietica, mai nou rusa. Derby vechi, cu prima intalnire dintre cele doua disputandu-se in 1936, confruntarea dintre cele doua a fost inca de la inceputurile ei una care a monopolizat toata atentia Moscovei si a rusilor din intreaga Uniune Sovietica. Perioadele de dominare, atat in derby, cat si in campionat, au alternat, inclinand totusi mai mult spre alb-rosii de la Spartak. Chiar si asa, ultima intalnire dintre cele doua s-a terminat cu un 5-1 fara alte comentarii, pentru TSKA, mentinand trendul de superioritate ros-albastra din ultima perioada. Sa vedem daca Spartak va ramane si mai departe doar cu gloria anilor trecuti sau va reusi sa ia din nou fata rivalilor moscoviti.

Sofia: Levski vs. TSKA. Aceeasi poveste ca si in cazul derbyului rus, doar ca se disputa mai in sudul Europei, in capitala Bulgariei. Aparut prima data in 1948, este fara indoiala cel mai important meci al vecinilor nostri, precum si meciul care naste si cele mai mari tensiuni in fotbalul bulgaresc de fiecare data cand se apropie data disputarii lui. Levski detine un mare avans in privinta confruntarilor directe dintre cele doua, aspect compensat printr-un numar mai mare de titluri castigat de "militarii" sofioti. Ultimele intalniri dintre cele doua echipe au fost insa foarte echilibrate, de nu mai putin de 8 meciuri nemaimarcandu-se de mai mult de 2 ori pe meci. Astazi, TSKA e lider in campionat, iar Levski are nevoie de victorie pentru a ii putea sta aproape rivalei sale. Trebuie sa ne asteptam la aceeasi confruntare apriga ca si pana acum.

Bucuresti: Dinamo vs. Steaua, sau "eternul derby", cum este denumit de lumea fotbalului romanesc. Si dinamovistii, si stelistii spun ca e singurul meci care conteaza, ba chiar mai mult uneori nu se sfiesc sa spuna ca ii intereseaza in principal victoria din derby, mai degraba decat vreo alta performanta in campionat sau o alta competitie. Meciurile dintre cele doua mari echipe bucurestene au nascut multe confruntari, atat pe teren cat si in afara terenului, conducatorii cluburilor sau, in multe cazuri, suporterii tinand prim-planul, si facand-o cu lucruri mai putin laudabile. In meciul de azi, Dinamo o priveste pe Steaua de pe primul loc in clasament, chiar daca a reusit sa faca asta fara sa etaleze un joc deloc stralucit, in timp ce ros-albastrii vin dupa o proaspata schimbare de antrenor, care ar trebui sa aduca si acea schimbare in atitudinea jucatorilor, necesara in Ghencea pentru a putea indeplini asteptarile celorlalti de la ei.

Astept sa vad cum se vor termina cele 3 meciuri de astazi si cine va culege onorurile. Pana atunci, pe loc repaos.

Balonul oval

2008-10-28T00:00:00.005+02:00

Stiti bine vorba aceea din fotbal: "Se pot intampla multe. Balonul e rotund." Ei bine, dar ce se intampla atunci cand balonul e oval?

Subiectul de interes e pentru azi fotbalul american, cu precadere 2 meciuri jucate duminica trecuta: Chargers - Saints si Giants - Steelers. Probabil nu va spun multe numele astea, insa fiecare meci a avut parte de condimentele de rigoare: primul s-a jucat la Londra, pe Wembley, iar in cel de-al doilea se intalneau doua din cele mai in forma echipe din NFL, amandoua cu cate 5 victorii si doar o infrangere pana acum in sezon.

Wembley, Londra. Vreme inchisa si acelasi gazon de care s-au plans anul trecut uriasii cu armuri din NFL. Insa o atmosfera cum poate nu gasesti pe vreun stadion din SUA. Nu ma refer la nivel de zgomot sau la vreo coregrafie aparte, ci mai degraba la un aspect pestrit, inedit, de eveniment ce se intampla doar o data intr-un an (asta e chiar pe bune, Europa are doar o data in 365 de zile onoarea sa fie gazda de meci de fotbal american de cel mai inalt nivel). Am un prieten care a fost si el pe stadion in ziua cu pricina. Imi spusese ca o sa poarte cu mandrie un tricou de-al celor de la Patriots si o sa se bucure cat mai mult de spectacol. Inca nu s-a intors din Londra - astept sa vad poze de pe Wembley si sa imi povesteasca ce si cum a fost.

Pana una alta, ce s-a vazut de la tv a fost un meci frumos, incrancenat, cu destule momente de spectacol. Ba chiar s-a si exagerat putin: dupa un touchdown al celor de la Saints, jucatorul din New Orleans ce tocmai adusese 6 puncte echipei sale a vrut sa sarbatoreasca reusita intr-un mod cat mai fotbalistic (ma refer la americanul "soccer" aici) si s-a lansat in cateva alunecari pe gazon pe care nu le vezi niciodata in NFL. Rezultatul: urale din partea spectatorilor de pe marea arena londoneza, insa si reticenta din partea arbitrilor americani, ei dandu-le celor de la Saints chiar si o penalizare pentru faza urmatoare, pe motiv de bucurie exagerata (nu va mirati, chiar exista niste reguli stricte cu privire la cum te bucuri in NFL). In final, Saints au castigat cu 37 la 32.

In celalalt meci, capul de afis a fost confruntarea dintre cei doi quarterback, Ben Roethlisberger de la Steelers si Eli Manning de la campionii Giants. Aparuti in acelasi an pe prima scena, amandoi cu un stil de leadership aparte, la conducerea unor echipe care se anunta a fi printre cele pretendente la SuperBowl. Au si reusit sa ofere un meci deosebit, fara prea multe puncte, insa cu multe momente importante.

Primele 3 sferturi au apartinut in mod clar lui Big Ben & Co, cei de la Steelers intrand in ultima perioada de joc cu avans pe tabela si cu o atitudine in joc superioara. Insa poate chiar atunci, odata cu intrarea lor in teren, in uralele unui stadion plin, s-a produs un clic, o schimbare generata parca de undeva de sus, cu o telecomanda invizibila. Cu un Manning aparent nesigur, facand greseli simple, neasteptate, insa avand momentele de sclipire atat de caracteristice (greseste schema de joc, derutandu-i pe coechipieri, iar apoi da o pasa de 30 de yarzi din al 4-lea down pana la o aruncatura de bat de terenul de tinta al gazdelor), cei din New York au reusit sa castige nu doar sfertul, ci sa si intoarca meciul in favoarea lor. La finalul meciului cifrele lui Roethlisberger aratau masura dezastrului celor de la Pittsburgh din ultimul sfert: un mare 0 la toate capitolele legate de ofensiva, mai putin la numarul de running yards: o valoare "magnifica" de 2 yarzi. Nici nu ar fi meritat mai mult dupa o asa evolutie.

Impresii de weekend

2008-10-27T10:22:00.005+02:00

Tocmai s-a terminat un weekend cu destul de multe evenimente interesante, multe goluri in meciurile de fotbal, inclestare si daruire, insa si cateva momente care nu puteau sa nu retina atentia.

Dupa modelul american cu "10 things that [blablabla]", m-am gandit ca ar fi interesant sa fac si eu un top al unor momente cheie din weekendul sportiv trecut. Pozitiile din clasament sunt intr-o ordine oarecum cronologica, fara pretentii de a fi fost vreo situatie mai intensa sau mai atractiva decat cealalta.

Weekendul a inceput frumos, cu un meci foarte frumos de privit, Everton - Manchester United. Jucat pe o ploaie deasa, cum nu mai vazusem de mult in vreun meci de Premier League. 1-1 a fost scorul final, insa a fost un adevarat spectacol in 2 acte: o prima repriza cu diavolii rosii desenand un joc de pase foarte spectaculos, iar apoi o a doua repriza cu gazdele de pe Goodison Park ducand jocul pana la limita agresivitatii, stiind ca doar astfel ar fi putut intoarce jocul.

A urmat apoi uluirea mea din tenis cand vedeam evolutia scorului de la meciul pe care Victor Hanescu il juca in semifinale la St. Petersburg. Pierduse primul set si imi facusem sperante ca va putea reveni in al doilea. Fals... Cu un sec 0-6 in fata unui kazah al carui nume nu il va retine istoria tenisului nu mai are sens sa mai adaugi altceva.

Momentul al treilea a fost golul de 3-2 marcat de Tim Borowski in Bayern - Wolfsburg. Ce meci si ce revenire a bavarezilor... Era 2-0 pentru Wolfsburg dupa ceva mai mult de o jumatate de ora. Insa, odata iesiti de la cabine, munchenezii nu le-au mai dat nici o sansa oaspetilor, Borowski aratand care echipa e mai puternica printr-un sut sec de la marginea careului de 6 metri, din demi vole, pe jos, la coltul lung, fara reactie din partea lui Benaglio, portarul advers.

Cel de-al patrulea moment: reusita cu numarul 3 a lui Eto'o din Barcelona - Malaga. Faza definitorie pentru Barcelona de azi: Messi se decide sa patrunda in careu, cu mingea la picior, printre jaloanele, pardon fundasii adversi. Reuseste prin metode de el stiute sa paseze in fata portii, de unde Eto'o, plasat nu foarte fericit in acea faza, are clipa de inspiratie si impinge mingea cu calcaiul in poarta care astepta de mult o asa reusita. 5-0 a fost pana la final. Barca e pe cai mari in ultima perioada.

Momentul 5 apartine in totalitate unei echipe revelatie: Hoffenheim. Da, liderii actuali in Bundesliga. Lideri provenind dintr-un orasel mai mic decat stadionul din Manheim pe care joaca in momentul de fata. Insa au reusit sa bata cu 3-0 pe Hamburg, fara a le lasa hanseatilor nici o sansa de a isi spune si ei parerea pe teren. Avem aici un adevarat good case practice. Cine stie ce se intampla pana la finalul campionatului, ca poate o sa vorbim chiar de un best case practice.

Urmeaza probabil cel mai spectaculos meci al weekendului: Villarreal - Atletico Madrid 4-4. Momentul de tinut minte: golul lui Giuseppe Rossi din minutul 66, italianul crosetand efectiv prin apararea madrilena, culminand cu a-l lasa deoparte inclusiv pe portar - o excelenta reusita persoanala. Cu un prim gol dupa nici un minut de joc, cu 2-0 pentru Atletico pana la pauza Forlan marcand pe terenul unde a jucat atatia ani, urmate apoi de 4 goluri ale "submarinului" in 20 de minute, culminand cu alte doua goluri ros-albe in ultimele 8 minute de joc. Un meci de pus in rama pentru iubitorii de spectacol. Foarte tare a fost reactia comentatorilor americani de pe GolTV: "e incredibil cum o echipa de Champions League ca Atletico poate sa cedeze atat de usor un avantaj de 2 goluri... incredibil...", urmand ca apoi, dupa golul 8 al meciului, sa spuna din nou: "intr-adevar, am avut dreptate mai devreme. E incredibil modul in care poti arunca la gunoi cu avansul tau de 2 goluri, pierzand tot ce ai muncit mai devreme in doar cateva minute".

Nu trebuie uitate si cele 1709 zile (sau cel putin asa au numarat cei de la goal.com) de invincibilitate pe teren propriu ale celor de la Chelsea, perioada terminata dupa ultimul meci din Premier League, contra lui Liverpool. Sa vina la final de sezon primul titlu dupa 18 ani pentru cormorani? Decamdata sunt pe primul loc si au in vizor aceeasi pozitie si dupa 38 de etape.

Un weekend frumos, pana una alta. Va (mai) urma (oare?)...

Un penalty de tinut minte

2008-10-20T10:43:00.004+03:00

Meciul Stoke - Tottenham trebuia sa reprezinte momentul de revigorare al londonezilor. Stereotipic vorbind, un meci de totul sau nimic. A fost "nimic" pana la urma. Cu toate acestea, atat suporterii celor de la Spurs, cat si cei ai gazdelor de la Stoke isi vor aminti de lovitura de pedeapsa ratata in ultimele momente ale jocului.

De ce? Aruncati o privire la linkul urmator:

Tare, nu?

De prin Caraibe

2008-10-15T13:43:00.006+03:00

Un articol amuzant despre o intamplare foarte hazlie, aparut pe blogsport.ro zilele trecute (http://blogsport.ro/oprisan/2008/10/11/iti-apar-poarta-si-nu-ti-dau-gol/):

"Istoria unui meci în care coechipierii au devenit adversari, iar duşmanii, cei mai buni prieteni

Cum stai matale aşa şi priveşti planiglobul, harta aia niţeluş turtită, Barbadosu’ e pe stînga, pe la mijloc, o insulă minusculă, scăldată de Marea Caraibelor, uşurel hacana de Venezuela, pe lîngă St. Vicent, St. Lucia, Martinica şi alte pietricele. Cu 344 km pâtraţi, Grenada e tot pe acolo, bate cu puţin peste 100.000 de locuitori care fac toată ziulica plajă şi exportă cuişoare. Asta cînd nu joacă fotbal.

Suntem în 1994. Crainica apare gătită frumos şi spune că, în următoarele 100 de minute, dă legătura pentru meciul dintre Barbados şi Grenada, contînd pentru cea de-a cincea ediţie a “Shell Caribbean Cup”, campionatul de fotbal din zona CONCACAFULUI. Iliuţă Dobre al lor preia legătura şi, înainte ca ăla mic, negru, cu capul pe rotund să fluiere, aminteşte regula de bază: dacă meciul ajunge la “golul de aur” sau la penaltyuri, echipa cîştigătoare primeşte un 2-0. Adică statistica nu va consemna x-x după executarea loviturilor de la 11 metri, ci, sec, un 2-0.

Cel mai dorit autogol
Ceasul aratâ un covrig şi o jumătate de covrig lîngă el. E minutul 83. Băieţii din Barbados se privesc rapid. Au 2-1, ca sa treacă mai departe le trebuie un 2-0. De unde sa facă rost de el? AAAA, hai sa mergem la punctul cu var sau măcar în prelungiri. Stealy şi Stoute, fundaşii gazdă, gîdilă balonul la ei în careu. Brusc, primul se întoarce spre propria poartâ, loveşte năpraznic băşica şi…e 2-2! Conform regulamentului se merge fie la chestia aia cu “moartea sughită”, ori la 11 paşi. Abia acum ăia din Grenada îşi dau seama de şoricărie. “OK: de vreţi circ, de circ o să aveţi parte!”. Încep de la centru şi o iau spre propria poartă. ALARMĂĂĂ!!! Dacă marchează autogol, tabela se face 2-3, nu se mai ajunge la loterie, nu se mai face 2-0 şi…adio calificare! Aşa gîndesc localnicii. Rapid, cinci inşi aleşi pe sprînceană sînt trimişi sâ întărească defensiva adversă. 10 fotbalişti se chinuie să-şi învingă propriul portar, în timp ce acesta are, în faţa sa, la 5-10 metri, un zid format din cîţiva zmei de la cealaltă grupare!!!

Au întors armele
James Clarkson, antrenorul ălora de exportă cuişoare de pus în plăcinte fierbe ca un leu în cuşcă. “Bine, dacă nu putem lovi în noi, să lovim în ei. La ataaaaccc, flăcăii mei!” Ştie că dacă Grenada marchează, se face 3-2 şi calificarea Barbadosului este imposibilă. Dar cei cinci plăieşi localnici, nedisponibilizaţi în cealaltă jumătate de teren, mor pe iarbă, mai ceva ca Leonidas la Termopile. Va daţi seama ce a văzut un telespectator ce a deschis televizorul pe finalul meciului: o mînă de nebuni care vor să-şi termine propriul portar, apărat de ăia din echipa adversă, apoi, aceiaşi dilăi atacînd la poarta contrară, slujită de colegii celor care, cu o fază înainte, făceau de strajă la celălalt goalkeeper!?! Finalmente, în prelungiri, Thorne avea să marcheze golul izbăvitor şi partida se termina nu 3-2, ci 2-0. Barbadosul mergea mai departe, în grupele finale, dar nu putea trece de ele: puternicele reprezentative din Trinidad&Tobago şi din Guadelupe îi făceau felul. Aşa, ca o dulce răzbunare."

De la 1 la 6

2008-10-05T13:48:00.004+03:00

Se apropia ora de incepere a meciului zilei, Barcelona - Atletico Madrid. Eram acasa, in fata laptopului, uitandu-ma la niste filmulete. Cand am vazut ora 23 pe ceasul din coltul din dreapta jos al ecranului, am inceput imediat sa caut un post TV care transmitea meciul si pe care il puteam vedea pe net.

Caut eu ce caut, fara prea mare succes. Se face 23.04 si tot nu reuseam sa vad meciul. In minutul urmator reusesc insa sa prind un semnal cat de cat decent, al CCTVului, marele si gloriosul post chinezesc. E exact momentul in care Eto'o marcheaza golul de 2-0 din penalty. Ce chestie, imi zic, e minutul 5 si deja 2-0. Mi-am dat insa seama ca nu avea nici un rost sa ma uit tot pe acelasi canal, mai ales ca nu intelegeam aboslut nimic si vroiam si un comentariu inteligibil. Asa ca pornesc cea de-a doua incercare de gasire a unui canal care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Si reusesc. La 23.09 prind un canal obscur, insa cu comentariu in engleza si cu imagine destul de buna pentru un canal pe net. Fericire mare, insa cand vad ca scorul era deja 3-0, pentru un moment imi spun ca mai bine ramaneam pe canalul ala chinezesc de prima data, ca macar mai prindeam un gol.

Totusi, a urmat imediat golul de 3-1, al lui Maxi Rodriguez, poate cel mai frumos ca si executie individuala. Insa Barcelona nu s-a lasat si a facut in nici 20 de minute 5-1. Ce meci... 5 la 1 dupa o jumatate de ora...

Repriza a doua s-a domolit fata de marele spectacol din prima parte a meciului, insa ne-a oferit un gol dintr-o combinatie in 3 demna de orice manual fotbalistic, cu Henry la inceputul si la finalul ei.

6-1 scor final, iar marea confruntare dintre Messi si Aguerro incheiata practic din primele momente ale meciului. Messi - un gol, un penalty obtinut, multe alte elemente care ne-au incantat ochiul, plus un "standing ovation" in momentul schimbarii sale. Aguerro - o prezenta destul de stearsa, fara nici o reusita demna de mentionat, insa cu un cartonas galben in dreptul lui. Una peste alta, un meci in care jocul fabulos de echipa al Barcelonei a facut inutila orice incercare a celor din Madrid.

O zi maro

2008-10-03T00:21:00.006+03:00

Multi s-au grabit sa ii spuna "joia neagra". Si nu s-au inselat aproape deloc. Ziua de 2 octombrie a anului de gratie 2008 e una din zilele care peste ani nu ar trebui sa existe in calendarele fotbalistice romanesti.

Niciodata nu s-a mai intamplat o asa "impresionanta" performanta din partea fotbalului romanesc de club, din punct de vedere numeric. Desigur, e o mare lauda ca am reusit sa avem 5 echipe in turul intai al Cupei UEFA (imi amintesc de titlurile admirative din ziarele de sport de la noi inainte de tragerea la sorti), insa pentru a cata oara se adevereste din nou vorba aceea auzita inca din primele zile de scoala: Poate fi usor sa ajungi in top, insa e foarte greu sa te mentii acolo. In definitiv, daca ai reusit o mare performanta, apare de la sine si posibilitatea de a cadea de acolo de sus, de la o inaltime mult mai mare decat cea cu care poate era lumea obisnuita. Ohoo, si doare rau cand cazi...

Ieri au cazut in grup toate echipele romanesti care erau in competitie. Mai intai a fost Rapidul, care a aratat aceeasi lipsa de orizont in joc cu care ne-a obisnuit, nelasand vreun moment impresia ca pot mai mult. A urmat Urziceniul, care a demonstrat ca primise o palarie mult prea mare decat ce ar fi avut nevoie cu adevarat. Timisoara a continuat "recitalul", aratand vointa si dorinta de a realiza o surpriza, insa renuntand la lupta in cele din urma. Oaia neagra a serii a fost insa Dinamo - cata diferenta intre acel Dinamo super-mega-ultra ofensiv de care vorbeau Bratu & co inainte de meci si tristul si anemicul Dinamo pe care l-am avut in fata, aratand o neputinta pe care eu unul nu mi-o puteam imagina inainte de meci. Vasluiul a incheiat balul, insa cel putin a avut decenta sa arate ca poate sa si joace fotbal si ca are calificarea la indemana, lasand sperantele vii in sufletele suporterilor pana in ultimul moment. Singurul aspect pozitiv al zilei, as putea spune. O zi mai degraba maro, vorba unor buni prieteni.

Ne-a mai ramas sa strigam doar "Forza, forza CFR" si "Ros-albastrii, ole" pentru sezonul 2008-09 in Europa. Sper sa putem striga asta si dupa faza grupelor UCL.

Amintiri - "Povestea mea..."

2008-09-29T13:43:00.006+03:00

Fara sa vreau, cautand una alta prin arhivele browserului meu, am dat peste o pagina de pe stelisti.ro, unde imi publicasem povestea mea de suporter candva in primavara lui 2006. Am recitit-o si m-a facut sa zambesc amintindu-mi de momentele alea. Mi-am dat seama ca s-au schimbat intr-o anumita masura coordonatele situatiei mele de atunci, entuziasmul nemaifiind la fel de ridicat. Esenta a ramas totusi acolo.

Aveti aici linkul site-ului, insa am postat mai jos si doua fragmente din ce scrisesem atunci. Lectura placuta :)

http://www.stelisti.ro.cms.softera.ro/suporteri/Radu_Bosa.html

"16 aprilie 1986, Targu-Mures. Imaginati-va sectia de obstetrica-ginecologie a unui spital. In sala de nasteri, o mama tocmai aduce pe lume primul baiat al familiei. La doua usi mai incolo, in sala de asteptare, doi barbati sunt complet absorbiti de un meci de fotbal pe care il asculta la radio. Steaua juca cu Anderlecht, in semifinalele Cupei Campionilor Europeni." [...]

" [...] Evident ca dupa o astfel de conjunctura ros-albastra nu puteam sa tin cu alta echipa decat cu Steaua. Inca de mic, imi faceam cunoscuta pasiunea mea pentru acest club printre prietenii mei de atunci. Chiar daca aveam doar 7-8 ani, perioada in care in general fotbalul e incadrat intr-o zona destul de nebuloasa pentru micii viitori suporteri, eram mandru de faptul ca tin cu Steaua, de faptul ca eu aveam o favorita pe cand altii cand tineau cu o echipa, cand cu alta, cand cu toate, cand cu niciuna."

UEFA Europa League

2008-09-26T15:17:00.006+03:00

Da. Schimbarea e aici. A venit timpul...

Cupa UEFA se schimba. A spus Platini ca n-o sa mai fie cum era inainte, ca vrea sa dea mai multa importanta echipelor din tarile cu un fotbal care nu invarte banii ca in Premier League sau Serie A, ca vrea sa ii redea spiritul (sa zicem) boem de alta data. Si se pare ca intr-adevar asa va fi.

S-a anuntat astazi oficial ca din sezonul 2009-10 a doua competitie europeana intercluburi va purta numele de UEFA Europa League. Un nume mai frumos decat fratele lui mai sec si mai putin rasunator "UEFA Cup" (sau, pe romaneste, Cupa UEFA), insa destul de apropiat ca si etimologie de denumirea pe care o are competitia omoloaga din America de Sud, Copa Sudamericana. 48 de echipe, faza a grupelor urmata apoi de sistem eliminatoriu, mai multe sanse pentru echipe din Slovacia sau Finlanda, de exemplu, de a ajunge sa isi reprezinte tarile de origine sub lumina reflectoarelor competitiei europene.

Cum orice scop nobil ascunde, de multe ori, si ceva interese in spatele lui, schimbarea la fata a Cupei UEFA aduce cu sine si (mai multe) schimbari la nivel de marketing, urmarindu-se transformarea competitiei intr-o masina de bani similara cu UEFA Champions League. Ce se va intampla, ca sa mentionez detaliile mai importante: va exista un sponsor principal, care va patrona competitia, va aparea o minge personalizata, ca in UCL (Adidas, desigur), drepturile de televiziune vor fi negociate la fel ca in cazul competitiei-vedeta organizate de UEFA, plus un nou brand care sa devina la fel de stralucitor ca si mingea instelata a Ligii Campionilor.

Ramane sa vedem in sezoanele urmatoare cat de mult vor conta aceste schimbari si cat va reusi spiritul acela al fotbalului frumos, pur, sa conteze in fata intereselor financiare tot mai mari care vor aparea odata cu schimbarile formatului.

Buturuga mica...

2008-09-23T07:40:00.003+03:00

Stiti bine proverbul - "Buturuga mica rastoarna carul mare." De cate ori ne-a fost dat sa vedem aplicabilitatea lui... Nici ultimul weekend nu a fost mai sarac in astfel de mostre de veridicitate. Cea mai surprinzatoare, totusi, pare a veni tocmai din SUA, din fotbalul american. Protagonisti au fost New England Patriots si Miami Dolphins, in a treia etapa a sezonului regulat din NFL.

Patriots veneau dupa 2 victorii in sezonul abia inceput, victorii cu care ajunsesera la o serie de 20 partide castigate din ultimele 21 meciuri oficiale (acea "scapare" care i-a privat de un record impresionant s-a datorat celor de la New York Giants, in tocmai cel mai nepotrivit moment, si anume in SuperBowl-ul jucat la inceputul lui 2008). Un alt atu important era faptul ca jucau acasa in fata unui stadion plin, cu fani care stiu foarte bine cum sa ii incurajeze si sa ii faca sa treaca peste accidentarea "motorului" echipei, quarterback-ul Tom Brady. Cei din Miami, in schimb, veneau dupa o serie aproape identica ca sicifre cu cea a celor din New England, insa intoarsa pe dos: nici o victorie in sezonul curent si doar un singur meci castigat in ultimele 18 partide oficiale, incluzandu-le pe cele din sezonul trecut. Greu, foarte greu de trecut peste ce aparea in cartile de vizita ale celor doua echipe, chiar si agentiile de pariuri necatadicsind sa dea o cota la victorie mai mare de 1.13 pentru Patriots.

Insa, totusi, minunea s-a produs. Cu o excelenta consistenta in joc, avand un Ronnie Brown in zi de gratie, cu 5 touch-down-uri trecute in dreptul lui, si in plus dand peste niste componenti ai celor de la Patriots care nu se regaseau nici in atac si nici in faza defensiva, fotbalistii din Miami au reusit ceea ce probabil doar visasera inainte de ziua jocului. Un sec 38-13 care nu lasa loc de alte comentarii. Fara doar si poate, supriza campionatului de pana acum.

Ce urmeaza? Mai mult ca sigur cei de la Dolphins vor castiga mult in motivatie si in forta de joc prin victoria de pe Gillette Stadium, iar asta se va vedea in jocul lor, chiar daca mai mult ca sigur nu vor mai reusi o evolutie la aceiasi parametri de varf si in meciurile urmatoare. Pentru Patriots urmeaza o perioada in care vor trebui sa rezolve cea mai importanta problema a lor, si anume lipsa leadershipului lui Tom Brady, altfel spus absenta unui quarterback care sa poata organiza fazele de atac ca la carte. Ar trebui sa faca asta cat mai repede, altfel nu vom mai intalni pentru ceva vreme meciuri care Patriots, fiind favoriti atat de certi, sa fie practic ca si castigatori ai partidelor inca inainte de a incepe acestea, asa cum a fost cazul in multe situatii din sezonul 2007.

"Mureseni am fost, mureseni vom fi..."

2008-09-20T12:02:00.005+03:00

Saptamana trecuta am dat o fuga pana pe meleagurile natale, in Targu-Mures mai precis. S-a nimerit excelent sa prind un meci pe care FCM-ul din localitate, vorba crainicilor de la radio, l-a jucat acasa contra oradenilor de la FC Bihor. Ce tare, pot sa ii vad si eu pe baieti la treaba, mi-am zis.

Intr-adevar, chiar meritau atentie, la cum jucasera pana atunci. Erau pe 4 in liga a doua in seria vestica, plus ca si marcasera multe goluri, promitand astfel un meci spectaculos. In plus, chestia si mai interesanta era ca abia implinisera un trimestru de existenta, clubul aparand printr-un fel de cezariana fortata abia in vara asta, printr-o intelegere dintre muresenii de la Trans-Sil si cei de la Sanicolau Mare.

Stadion aproape plin, atmosfera entuziasta in tribune, stadion cosmetizat pentru a primi echipa oaspete si pe oficiali in niste conditii decente. Eh, ce-i drept, stadion aproape plin insemnau vreo 2000 de spectatori, iar atmosfera entuziasta era reprezentata de cei aproximativ 50 de suporteri din micuta galerie portocalie a muresenilor. Micuta, dar inimoasa, ca sa folosesc un stereotip. Meciul nu prea a avut istoric, terminandu-se cu 5-1 pentru FCM. Astfel ca la finalul meciului, suporterii au putut pleca fericiti din tribune, jucatorii mureseni au putut si ei sarbatori o noua victorie clara acasa, iar orasul se putea bucura din nou ca are o echipa de fotbal care mai scoate cat de cat capul in lumea fotbalistica romaneasca.

Pot spune ca am ramas cu 3 lucruri demne de mentionat dupa meci: cu imaginea golului 3 al muresenilor, un super-sut de-al lui Antal - prinde mingea respinsa de aparare in aer, la seminaltime, undeva la 18-19 metri de poarta, si reuseste un sut din plin, mingea ajungand aproape de vinclul din stanga portii oradene, lovind bara transversala, iar apoi intrand in poarta, fara a scoate vreo reactie de la cei din compartimentul defensiv al bihorenilor -; cu bucuria de
putea vedea o echipa de acasa in liga a doua dupa 6 ani de seceta si neputinta; cu imaginea atmosferei de la stadion, cam a 5-a parte din atmosfera unor meciuri de liga 1 sau de cupe europene pe care le vazusem in ultimii ani. Putin ar spune unii, insa un semn bun, zic eu. Pentru ca au unde sa creasca, pentru ca daca se tin de treaba pot face niste lucruri frumoase in Targu-Mures.

Si ar mai fi inca ceva. Un cantec de-al galeriei muresene imi tot venea in minte dupa ce parasisem stadionul. Cantec preluat de la echipele de prima scena, insa adaptat, intr-un mod un pic hilar, de fanii FCM-ului: "Mureseni am fost,/Mureseni vom fi/ Pana vom muri./ FCM Mures". Sa tot auzim de bine.

Doua ipostaze diferite

2008-09-15T00:09:00.003+03:00

Ma uitam sambata la Liverpool – Manchester United. Meci frumos, chiar daca nu a debordat prin faze de poarta sau executii tehnice de mare rafinament. Am remarcat o comparatie facuta la un moment dat de comentatori, Emil Gradinescu si Ioan Viorel, care suna cam asa: “Duelul de azi dintre Liverpool si Manchester United poate sa fie sintetizat foarte bine printr-o comparatie intre Dirk Kuyt si Dimitar Berbatov.” Foarte mare dreptate au avut cei doi, desfasurarea jocului si modul de organizare al celor doua echipe stand drept marturie.

Te uiti la un Dirk Kuyt si vezi un jucator foarte activ si agil, bataios, care se pozitioneaza foarte bine pe teren, un jucator care de multe imprima ritmul atacului lui Liverpool, chiar daca nu e el cel care culege meritele in final. Totodata, il si vezi gresind cate o preluare (ii vine mingea la picior, insa pana termina el preluarea, mingea a mai facut inca vreo 15 metri buni), dar si ratand uneori din cele mai clare pozitii. Liverpool la fel: da impresia unei echipe organizate pana la cel mai mic detaliu de maestrul Benitez (sau, mai degraba, as spune ca este intr-adevar un etalon de organizare al jocului), fiecare jucator stiind foarte bine ce are de facut si nefacand rabat de la efort in nici un meci, aratand o mare dorinta de reusita. In acelasi timp, cu toata organizarea de care da dovada, nu a reusit sa castige pana acum nici un meci la mai mult de un gol, in orice competitie in care a jucat.

Dimitar Berbatov e un alt tip de jucator. E mai mult tipul de vedeta de cinema, care atrage priviri si care cauta sa fie privita de toata lumea, In acelasi timp, si-a castigat locul in topuri prin munca si prin mult talent care a fost pus in exploatat exact asa cum ar fi trebuit exploatat. Pare uneori delasator, lenes, poate chiar fara prea multa dorinta de a iesi in evidenta, facandu-I pe altii sa se intrebe ce cauta pe teren, insa in secunda urmatoare, cum a ajuns mingea la piciorul lui, reuseste o pivotare la care fundasul advers nici nu se gandea si ajunge sa il execute pe portar cu un sut viclean. Asa a parut si Man Utd sambata: nu s-a intrebuintat prea mult, a dat uneori senzatia ba ca nu vrea mai mult, ba ca nu poate mai mult, insa a si aratat in cateva ocazii de ce este, pe merit, detinatoarea Ligii Campionilor. Parca a fost un joc, in care de data asta cei de la United nu au avut jucariile sau partenerii de joaca cei mai potriviti pentru ce ar fi vrut.

Meciul s-a terminat cu 2-1 pentru Cormorani, fiind prima victorie a lui Liverpool in fata vecinilor de la est dupa 4 ani. Kuyt i-a aratat lui Berbatov ca munca sustinuta e mai pretioasa decat acea sclipire de geniu. De data aceasta.

La pescuit

2008-09-10T21:22:00.007+03:00

In Insulele Feroe sunt mai multe locuri bune pentru pescuit. Unul din ele e la Torshavn, in capitala micutului arhipelag. Intr-o dupa-masa de miercuri terna, mohorata, cum de altfel sunt mai toate zilele din Feroe, doi pescari s-au inteles sa iasa impreuna la o partida de pescuit.

Unul din ei avea un oarecare avantaj: avea mult mai multe rame decat colegul sau si, in plus, avea si o undita destul de buna, cumparata de curand, de undeva din Austria sau Elvetia - fusese acolo prin iunie, cu niste treaba. Celalalt, mai amarat de felul lui, a avut "privilegiul" de a alege el locul pentru pescuitul din ziua respectiva, macar in felul acesta putand opta pentru un loc mai cunoscut pentru el, sa poata cumva demonta din avantajul celuilalt.

Cei doi pescari s-au intalnit undeva in oras, iar apoi au pornit spre locul cu pricina. Odata ajunsi acolo, s-au asezat fiecare pe scaunelul lui, si-au aranjat unditele si momelile si au inceput sa astepte.

Asteptau. Nu se intampla nimic iesit din comun, nimic care sa schimbe din tabloul destul de rece al zilei respective. Pescarul cu undita mai performanta parca simtise de cateva ori ca muscase pestele, insa totul s-a dovedit a fi doar o iluzie. Iar timpul trecea.

Si trecea in continuare, in exact aceleasi coordonate: unul din pescari cu tot mai putina rabdare, celalalt cu o figura implacabila, stand la locul lui fara aproape nici o expresie care sa ii apara pe chip, iar in jurul lor aceeasi atmosfera apasatoare, grea, cu nori care apasau parca si mai mult pe locuitorii arhipelagului. Ba nu, s-a schimbat totusi ceva - a inceput sa ploua. o ploaie rece si sacaitoare. Un cadru si mai potrivit pentru o zi care mai bine nu ar fi existat in calendar.

Unul din pescari, cel cu undita mai de soi, n-a mai rezistat. S-a ridicat si si-a aprins o tigara. Insa exact in acelasi moment s-a nimerit sa treaca prin zona un politist. Nu e voie sa fumezi in Feroe. Iar politistii de acolo sunt foarte scrupulosi. Asa ca pescarul nostru s-a ales cu o amenda de toata frumusetea, pe care a trebuit sa o achite pe loc. Totusi, datele problemei nu se schimbau prea mult, doar ca cel amendat nu va mai putea cumpara la fel de multa momeala pentru data viitoare cand va merge la pescuit.

Insa, ca din senin, la scurt timp dupa momentul punitiv, undita cea performanta si mult laudata a inceput sa se zbata. Era un peste! Primul peste prins dupa mult timp. Pescarul in cauza l-a scos mandru din apa, desi in ochii lui se putea citi o mandrie amara, mai degraba cu iz de neputinta decat cu o senzatie de bucurie data de succesul sau. Celalalt pescar se uita in gol la colegul sau, neschitand in continuare nici un gest. Primul a pus apoi pestele in saculetul sau si s-a asezat din nou pe scaun, cu ochii atintiti la firul unditei.

Si asa au ramas amandoi pana s-a asternut intunericul. Undita pescarului mai sarac a parut ca se misca in doua ocazii, chiar inainte sa isi stranga lucrurile de plecare, insa s-a dovedit a fi totul doar o iluzie. Celalalt pescar castigase competitia din ziua respectiva, desi reusise sa prinda abia un singur peste. "Putin, anemic, dar conteaza", isi zicea in sinea lui castigatorul.

La final, cel doi si-au strans mana si au plecat fiecare spre casa lui, cu promisiunea ca la anul pescarul cu undita mai buna va intoarce invitatia pescarului mai sarac. Cadru de final: un peisaj aproape cufundat de inturneric, udat de o ploaie marunta, plin de stanci, cu apele involburate ale marii lovindu-se de acestea, si doua siluete pierzandu-se undeva in planul secund al imaginii, fiecare luand-o pe drumuri diferite.

Au interpretat:
- echipa nationala de fotbal a Romaniei, in rolul pescarului castigator
- echipa nationala de fotbal a Insulelor Feroe, in rolul pescarului mai sarac
- un arbitru croat oarecare, in rolul politistului

Va urma...

Raspuns: Verde = Galben + 3

2008-09-07T12:53:00.006+03:00

Se da: o echipa nationala a Romaniei; o echipa nationala a Lituaniei; o competitie sportiva; o arena sportiva plina cu spectatori; o seara calda de septembrie.

Se cere: rezultatul final al meciului si motivarea raspunsului.

Rezolvare: Fara nici o indoiala, baietii lituanieni sunt cu cateva clase peste romani, deci victoria nu se poate sa le scape, in conditii normale de joc. Ba mai mult, as putea spune ca ar fi chiar cu vreo 3 clase peste. Au o stiinta mai buna a jocului, au o circulatie superioara a balonului, au flerul ala care baietilor romani le lipseste. Nici nu e de mirare daca scorul o sa fie net superior la finalul meciului, asta indiferent de cate schimbari o sa faca antrenorul roman sau de cate time-out-uri o sa ceara.

Stai asa. Time-out-uri? Cu 3 clase peste romani? O stiinta a jocului superioara? Asta e baschet... Adica da, Lituania e mai buna decat Romania la baschet, ca doar au fost si la Jocurile Olimpice de la Beijing si s-au comportat atat de bine acolo. Insa asta doar la baschet, nu si la alt sport, gen fotbal. Uitati-va si la cotele de la agentiile de pariuri, pentru meciul de fotbal: Romania favorita, cota 1.30. Romanii trebuie sa castige clar, fara indoiala.

Totusi, aseara, spectatorii meciului de fotbal de pe acea frumoasa arena mentionata in datele problemei, au putut sa se bucure poate doar de vremea frumoasa de afara. Aa, si de calitatea executiilor de la goluri. Insa doar atat. Cu toate incurajarile primite, fotbalistii romani de pe teren au pierdut contra celor lituanieni cu un scor de neprezentare. Fara prea multe alte comentarii.

Cat despre problema de la inceput, ce s-a intamplat aseara nu a reprezentat o rezolvare logica si asteptata a ei. Insa poate tocmai de aceea sunt apreciate mintile stralucite care gasesc o alta rezolvare corecta, pe care reusesc sa o si argumenteze. Aseara am avut parte de un caz din acesta. Sa vedem cand va fi urmatorul.

Ultima zi

2008-09-03T00:44:00.006+03:00

E vorba de ultima zi de transferuri de jucatori, mai precis 1 septembrie. Multe mutari interesante, cateva reusind totusi sa capteze atentia in mod clar, fiind primadonele zilei si, de ce nu, ale intregii perioade.

Intotdeauna asteptam ultima zi. Stiam ca multi asteapta pana atunci sa isi faca mutarile decisive. Atunci au loc marile negocieri, dar si mai marile schimbari de situatie. Ajungi seara linistit de la serviciu, dai drumul la tv sa vezi stirile sportive si iti apare acolo prima stire, cum ca echipa X a dat lovitura, platind o suma imensa de bani pentru serviciile marelui jucator Y. Iar tu stai mirat gandidu-te ca nu te asteptai la asta, insa incercand sa te impaci cu ideea ca o sa il vezi de acum incolo pe Y aparand culorile altei echipe.

Ziua de 1 septembrie a fost una cu adevarat speciala. Acest specific i-a fost dat de saga creata in special in jurul unui nume: Berbatov. Vecinul nostru Dimitar, de peste Dunare, atacantul numarul 1 de la Tottenham. Numele lui fusese pe buzele tuturor inca inainte de a incepe perioada de transferuri, fiind dat ca sigur ba la Man United, ba la Real Madrid, ba la orice alta echipa ce mai dispunea de resurse financiare mai insemnate. Sincer vorbind, Berbatov isi merita statutul, la ce evolutii avusese in ultima editie de Premier League. Ei bine, timpul a trecut, s-a facut 1 septembrie, iar Berbatov era inca la Tottenham. Totusi, toata lumea stia ca nu o sa ramana tot la Spurs pana la sfarsitul zilei.

Cei de la Eurosport au pe site-ul lor un fel de bazar al zvonurilor de transferuri, numit Early Doors. Foarte amuzant a fost modul in care ei au surprins intreaga zi a lui Berbatov, cu decolarea spre Manchester, cu diversele discutii purtate cu oficialii de la United, cu noii proprietari de la City care aparent facusera o oferta si mai mare, doar-doar o sa poata sa il fure celor de la United (http://uk.eurosport.yahoo.com/football/early-doors/article/33480/). Mai mult, la cate speculatii si scenarii aparusera, cei de la Eurosport se pusesera pe glume, scriind ca n-ar fi de mirare ca pe fir sa intervina si FC United, al treilea si singurul club din Manchester care nu fusese mentionat pana atunci ca posibila destinatie a atacantului bulgar. Pana la urma, putin dupa miezul noptii, anuntul oficial a fost facut, Berbatov pozand mandru cu tricoul rosu al celor de la United, dupa ce acestia platisera aproape 40 de milioane de euro pe el.

Totusi, pana la urma, nu aceasta a fost marea lovitura a zilei. Ironia sortii, tocmai rivalii de la Manchester City au reusit marea performanta: achizitionarea lui Robinho, de la Real Madrid, pentru 42 de milioane de euro. Ce inseamna asta? Inseamna cel mai mare transfer al verii, inseamna un mare bobarnac dat peste nas lui Abramovici si celor de la Chelsea (pe magazinul lor online aparuse chiar oferta pentru cumparare de tricoul al londonezilor cu numele brazilianului inscriptionat pe spate), insa, poate mai important, inseamna primul gest de putere din partea noilor patroni arabi ai celor de la City. Declaratia lor simpla, din dimineata zilei de 1 septembrie, cand au semnat memorandumul de preluare a clubului: "Vrem sa cream aici cel mai mare club din lume, mai mare decat Manchester United si Real Madrid la un loc". Ce e poate putin infricosator e ca s-ar putea sa aiba dreptate. Daca in mai putin de o zi dupa preluarea clubului au reusit sa il convinga pe Robinho sa semneze cu ei, oare de ce ar fi fost in stare daca ar fi avut 3 zile la dispozitie? Nici nu ma mai gandesc la ce jucatori ar fi transferat daca ar fi avut o saptamana. Asteptam cu curiozitate urmatoarea perioada de transferuri, in ianuarie 2008.

Robinho, Berbatov, insa acestia nu sunt toate numele mari care si-au schimbat domiciliul in ultima zi de transferuri. Alte miscari interesante au facut si Quaresma la Inter, Fellaini la Everton, Riera la Liverpool si Di Natale la West Ham. Insa nici unul din acestia nu a captat atentia cum au facut-o cei doi atacanti, proaspat rezidenti in Manchester.

Cronica de Old Firm: Celtic - Rangers 2-4

2008-08-31T23:25:00.006+03:00

Etapa a 4-a din Scottish Premier League a adus din nou fata in fata cele doua embleme ale fotbalului din Scotia, Celtic si Rangers, de data aceasta pe Celtic Park. Suporterii celor doua echipe, ba chiar si orasul Glasgow in sine, simteau importanta meciului inca de la inceputul saptamanii si se asteptau la obisnuitul spectacol de la fiecare confruntare. Old Firm, numele sub care e cunoscuta rivalitatea dintre Celtic si Rangers, ajunsese la a 376-a intalnire din istoria sa care se intinde in decursul a 3 secole diferite.

Ei bine, asteptarile le-au fost mult depasite de data aceasta, jucatorii celor doua echipe luand parte la unul din cele mai frumoase derby-uri ale Glasgow-ului din ultimii ani. Multa forta in joc, multa determinare, dueluri aprige pentru minge - elemente specifice pentru fiecare meci din Old Firm, insa elemente care au fost dublate de multe realizari tehnice, poate nu chiar atat de specifice fotbalului scotian, plus un numar de goluri cu care Old Firm-ul nu era obisnuit, si anume 6.

Meciul a inceput cu o perioada destul de lunga de tatonare intre cele doua mari rivale, fara prea multe faze de poarta. Cel care a spart gheata a fost Daniel Cousin, varful nascut in Gabon al celor de la Rangers. Patrunderea lui din minutul 37 pe partea stanga a apararii lui Celtic, urmata de un sut viclean la coltul scurt al portii aparate de Artur Boruc, i-a pus pe oaspeti in avantaj. Totusi, avantajul a fost unul de foarte scurta durata. A fost de ajuns sa treaca doar 90 de secunde pentru ca Georgios Samaras sa egaleze pentru alb-verzi. Si a facut-o intr-un mod cat mai simplu: sut pe centrul portii din 6 metri dupa o respingere gresita a unei centrari venite de pe stanga. 1-1 dupa 45 de minute.

Pauza a fost un sfetnic bun pentru oamenii antrenati de Walter Smith, cei de la Rangers reusind sa le strice planurile gazdelor printr-un gol venit repede, dupa doar 6 minute din repriza. Cel care si-a trecut numele pe lista marcatorilor a fost Kenny Miller, cu un voleu de senzatie de la 15 metri lateral dreapta, care a facut interventia lui Boruc inutila.

Oaspetii insa nu s-au multumit doar cu atat. Zece minute mai tarziu, dupa un corner executat de pe stanga de Charlie Adam, noua achizitie a lui Rangers, portughezul Pedro Mendes, a expediat un sut bomba de la 30 de metri, mingea strecurandu-se printre padurea de fundasi si poposind langa bara portii celor de la Celtic. Cel mai frumos gol al meciului, fara indoiala - ce reusita pentru un jucator aflat la primul lui meci din Old Firm.

Spectacolul nu s-a terminat aici. Rivalitatea si determinarea cu care se juca au adus cu sine si doua eliminari, cate una in fiecare tabara: Cousin (Rangers), marcatorul primului gol, pentru doua intrari succesive cu cotul in saritura, si, la interval de un minut, Jan Venegoor van Hesselink (Celtic) pentru o incercare de lovire a unui jucator advers. Lipsita de inspiratie decizia antrenorului celor de la Celtic, Gordon Strachan, de a-l introduce pe Hesselink pe teren, el rezistand doar patru minute inainte de a fi eliminat, fara a reusi vreo realizare notabila.

Ceea ce a urmat i-a facut pe comentatorii de televiiune scotieni sa afirme ca situatia nu poate deveni mai rea de atat pentru fanii lui Celtic: Kenny Miller, mijlocasul albastrilor, a reusit dubla, la o mare eroare a lui Boruc. Portarul polonez a scapat in fata mingea centrata de pe dreapta, Miller trebuind doar sa impinga mingea in poarta goala.

Celtic era la pamant. Reusita lui Nakamura din final, o lovitura libera executata magistral pe langa zid, care nu a putut scoate nici o reactie din partea celor de la Rangers, nu a facut decat sa mai micsoreze din diferenta, ducand scorul la 2-4. Insa umilinta a ramas acolo. Importanta vitoriei a fost subliniata si de Walter Smith la finalul meciului: "Nu ne imaginam ca puteam marca patru goluri intr-o deplasare unde se castiga foarte rar, indiferent care e echipa vizitatoare." Avea dreptate Smith, victoria aceasta fiind abia a 3-a a celor de la Rangers pe terenul lui Celtic in 8 ani si mai mult de 15 meciuri disputate intre cele doua echipe pe Celtic Park.

A 376-a confruntare din Old Firm a trecut. Urmeaza a 377-a, pe Ibrox Park, pe 27 decembrie. Ramane de vazut cui ii va aduce Mos Craciun mai multe cadouri atunci.

Dupa 12 ani

2008-08-29T11:09:00.002+03:00

Atletico Madrid - Schalke. Meciul jucat miercuri, 27 august, in turul 3 preliminar din Liga Campionilor. Scorul? Un sec 4-0 pentru gazde. Insa modul in care au facut-o, sau mai degraba modul in care au fost ajutati sa o faca a fost extraordinar.

Nu au avut in spate un arbitru care sa dea 10-20-50% pentru echipa gazda sau vreun oficial cu gura mare care sa bage spaima in adversari. Au avut un super public, care le-a dat efectiv aripi. Cat sa fie, vreo 50 si ceva de mii de spectatori care au stiut foarte bine ce e de facut pentru a neutraliza forta de lupta a echipei germane, obisnuita de altfel cu astfel de atmosfera de pe propria arena. De data aceasta cei de la Schalke nu au mai fost ei cei care sa dicteze ostilitatile, ca in tur la Gelsenkirchen. Ba mai mult, au fost transformati in niste tauri debusolati aflati in mijlocul unei coride, cu ros-albii de la Atletico in rol de bravi matadori.

Ole-ul din tribune parca se putea auzi la fiecare reusita a madrilenilor, fie ca era vorba de o schema reusita ca la carte sau de o mai umila trecere a mingii printre picioarele vreunui adversar imbracat in bleumarin. Iar la goluri, parca intregul stadion se revarsa peste jucatorii de pe gazon. Ce atmosfera! Si oare ce au simtit germanii de fiecare data cand trebuiau sa scoata mingea din poarta? Faceau sau macar incercau sa se tina cat mai bine de sarcinile dictate de antrenor, insa cu fiecare reusita alb-rosie simteau tot mai mult ca nu mai au sanse, ca nu e seara lor.

Nici nu a fost. Cei care au stralucit au fost El Kun Aguerro, micul magician intors de la Beijing cu o medalie olimpica de aur, si Diego Forlan, cel care a reusit din nou sa traga echipa dupa el, imprimandu-i forta si agesivitate. Insa ei n-ar fi stralucit fara fanii de pe Vicente Calderon. E de ajuns doar sa te uiti la rezumatul meciului si poti simti forta pe care le-a dat-o publicul si bucuria pe care o simtea regasindu-se in fata unui spectacol de marca, cu echipa favorita in rol principal.

http://rojadirecta.com/foros/viewtopic.php?t=46423

Si asa au ajuns madrilenii dupa 12 ani din nou in Liga Campionilor. Ramane de vazut daca publicul de pe Claderon va putea sa fie din nou cel mai bun conducator de joc pentru Atletico si in grupele celei mai prestigioase competitii fotbalistice intercluburi.